Este cunoscut faptul că, în urma unui îndelung proces de evoluţie, încheiat în secolul al XIX-lea, culturile „(neo)latine” sau „romanice” au format o comunitate transnațională constituită pe bază preponderent lingvistică. Dacă a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au înregistrat o resurecție a construcțiilor identitare pan-latine, din a doua jumătate a secolului trecut latinitatea pare a se articula mai degrabă sub forma unor (sub)comunități precum francophonie sau hispanismo.