Panel 1
Ipostaze istorice
ale migrațiilor și modele identitare etnolingvistice actuale
1.
Ioana BASKERVILLE (Institutul de Filologie Română „A.
Philippide”, Iași)
Examinarea
diferenței. Percepții interculturale ale imigranților români
Lucrarea
prezintă, pe baza interviurilor realizate pe teren cu migranți și remigranți
români, diversele moduri de înregistrare a diferențelor și asemănărilor dintre
cultura de origine și cea de destinație a migrației. Sunt relevate dimensiunile
interpersonale ale comunicării culturale, fenomenele de interculturalitate și
multiculturalitate, stereotipurile și prejudecățile socio-culturale ale
subiecților chestionați. Identificarea prin comparație în contextul migrației
reprezintă astfel o cale de învățare culturală, de conștientizare a propriei
identități culturale și de relaxare a tendințelor etnocentriste. Aculturația și
exculturația migranților români conduc în final la apariția unor configurații
specifice a raportării acestora la moștenirea culturală și identitatea etnică.
2.
Bogdan CARANFILOF
(Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)
Imigrarea evreilor
în Principatele Dunărene/România în secolul XIX
În secolul XIX, la fel ca în restul continentului
european, se poate constata în spațiul românesc o accelerată creștere demografică
atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Un rol important în
această dinamică îl vor juca evreii, prezenți în număr din ce în ce mai
semnificativ în Principate, în special în Moldova, încă din secolul anterior.
Cert este că în secolul XIX numărul evreilor din Moldova va crește constant:
dacă în 1787 existau 2203 evrei, la jumătatea secolului XIX numărul acestora
crescuse la aproape 120.000, iar în preajma Primului Război Mondial la circa
170.000. În plus, evreii erau majoritari în multe localități urbane, lucru
explicabil prin restricțiile de așezare la sate și prin rolul pe care l-au
jucat aceștia în apariția sau dezvoltarea orașelor. În Valahia, în 1860 existau
9.234 evrei, în 1899 68.852, această cifră stagnând până în 1912. În Regatul
României ponderea evreilor în populația totală a crescut de la 3,4% în
1859-1860 la 4,5% în 1899. În toată această perioadă, spre deosebire de alte
etnii, evreii au dorit și au reușit să își conserve particularitățile etnice
precum și organizarea specifică.
3.
Adrian CIOFLÂNCĂ (Centrul
pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, București)
Deportări și
execuții în masă ale evreilor în Transnistria în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Cazul Mostovoi
Holocaustul
din Transnistria a avut epicentrul în două județe estice: Golta și Berezovca.
Satul Mostovoi (județul Berezovca), plasat pe drumul dintre Berezovca și
Dumanovca, era zonă de tranzit și execuții pentru evreii din Odessa, sudul
Transnistriei și Basarabiei și pentru cei deportați din România. După cum
spunea un supraviețuitor, Efraim Fleischman, Mostovoi era „un loc de moarte
pentru toți, căci aproape toți care au fost aduși acolo au fost omorâți”. Sau,
cum observa chiar șeful Legiunii de Jandarmi din Berezovca, Octavian Ursuleanu,
„Mostovoi a fost cel mai grozav lagăr”.
După
masacrul de la Odessa, din octombrie 1941, timp de câteva luni, mii de evrei au
fost tranzitați spre județul Golta. O parte dintre ei au fost împinși peste
Bug, unde au fost uciși de germani. În scurt timp, Golta a fost suprapopulată
cu zeci de mii de deportați. Iarna 1941-1942 a fost teribil de rece, iar frigul
a adus foamete și boli. A izbucnit epidemia de la tifos, cu nenumărate focare.
Invocând motive sanitare și logistice, autoritățile române, în colaborare cu
miliții locale de ucraineni, au executat sistematic deportații din Golta. În
județul Golta, în special la Bogdanovca, Dumanovca și Acmecetca, au fost
asasinați în jur de 70.000 de evrei, între decembrie 1941 – februarie 1942. A
rămas în memorie drept „tărâmul morții”. Ca urmare a suprapopulării județului
Golta, tranzitul a fost oprit, iar deportații au fost masați și în județul
Berezovca. Au fost plasați în sate abandonate, în clădiri ale colhozurilor, în
grajduri și hambare, pradă teribilului frig rusesc, epidemiei de tifos,
foametei și agresivității localnicilor ucraineni și germani. Mostovoi a fost
destinație finală pentru aproximativ 35.000 de evrei, deportați din zona Odessei, din Basarabia și din
România. Primul șef al Legiunii de Jandarmi Mostovoi, a fost auzind
spunând că au omorâți 34.600 de evrei, din care s-au salvat doar 100. După ce
Mostovoiul a fost golit de evrei, în zonă au fost deportați rromi din România,
la sfârșitul anului 1942.
Comunicarea
explorează masacrele din zona Mostovoi, pe baza unor noi materiale de arhivă și
a istoriei orale. Jandarmii implicați în crime de război au fost judecați după
război, iar documentația se găsește la Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității. În decursul cercetărilor, a fost intervievată una dintre
puținele supraviețuitoare ale Mostovoiului, Angela Genesco, care astăzi
trăiește la New York.
4.
Alexandru-Laurențiu
COHAL (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iași)
Elemente de
inovație în metoda cercetării sociolingvistice actuale
Sociolingvistica actuală reușește să
intercepteze cu folos două dimensiuni care au rezultat în ultimile decenii din
dezbaterile din câmpul epistemologiei și metodologiei cu privire la limitele
cunoașterii prin cercetarea științifică ce are ca subiect ființa umană,
individul, în raport cu vechile, dar și mai noile practici metodologice, atât
în cazul celor așa zis calitative (interpretative), cât și cele așa zis
cantitative (corelative, în care sunt folosite inclusiv instrumente
statistice).
Prima dimensiune privește limitele cunoașterii în general. Atât în cazul
sociolingvisticii, cât și în cazul altor discipline socio-umane (am în vedere
aici în special antroplogia-sociologia, politologia, filosofia), o critică care
nu este luată destul de atent în considerare este aceea a relativității
rezultatelor cercetării, care ar avea ca efect imposibilitatea de a extrapola
afirmații, raționamente, legi la nivelul unui individ sau a unui grup mai mult
sau mai puțin omogen la nivelul unei populații / comunități. Acest lucru ar
putea fi valabil întrucât individul, subiectul central al cercetării, nu se
poate preta la o singură perspectivă analitică, oricât de solid ar fi cadrul
ontologic în care îl încadrăm și oricât de convingătoare ar părea argumentarea
analistului. Apoi, este foarte probabil ca analiza noastră, mai devreme ori mai
târziu, sau chiar în același moment, să conducă la concluzii pe care un alt
individ sau același individ la un al moment al interacțiunii cu cercetătorul le
va putea contrazice. Această perspectivă sceptică creează cercetătorului cel
puțin două exigențe: prima, aceea de a admite atribuirii datelor pe care le
colectează, tipului de analiză efectuată și mai ales concluziilor la care
ajunge un salutar grad de subiectivism.
A doua dimensiune privește avantajele metodologiei cercetării în sfera
științelor socio-umane demonstrate în cercetarea științifică din ultimile
decenii. Aici interesează faptul că sociolingvistica a interiorizat eficent
două concluzii: (1) în ciuda diferitelor eșecuri ale metodologiei așa zis cantitative (respectiv a folosirii unor
instrumente statistice în exces sau greșit) din deceniile VI-IX ale secolului
trecut, în special în câmpul economiei și a sociologiei, nu este cazul să se
renunțe la toate beneficiile ce țin de viziune, metodă și intrumente de lucru
pe care aceste domenii le-au probat și care pot fi adaptate studiului
limbajului uman; (2) adaptarea despre care vorbim decurge direct din
perspectiva sceptică la care ne-am referit în paragraful precedent și anume:
chiar dacă este posibil să construim un traseu bazat pe rigori științifice,
care să îmbunătățească astfel clasicile reguli metodologice ale (în cazul
nostru) dialectologiei, prin recepționare și adaptarea unor idei, practici și
instrumente de la celorlalte discipline, acest lucru nu conduce implicit la
posibilitate de a obține concluzii / reguli / legi cărora să le atribuim apriori un grad mai mare de
reprezentativitate la nivelul indivizilor pe care îi studiem sau la nivelul
populației de referință.
Ce rămâne așadar? Departe de a se întoarce la
punctul din care a plecat, cel al admiterii dificultății până la imposibilitate
de a cunoaște realitatea (așa zis) obiectivă, viziunea sociolingvisticii
actuale este una clar pozitivsită: actualizarea metodologică la care ne referim
(prin impunerea de criterii clare în obținerea datelor, stabilirea cât mai
precisă a contextului comunicării, construirea ipotezei de lucru și a
definiției operative, idearea și rularea chestionarului, analiza datelor din matrița de date, explicitarea
corelațiilor dintre variabile) constituie o bază necesară din prisma unei
sociolingvistici interpretative, în interiorul căreia analiza de finețe să se
poată fundamenta pe date lingvistice asupra cărora lingviști și ne-lingviști să
se poată apleca cu mai multă eficiență, pe care să le poată consulta din mai
multe perspective, pe care să le poată conecta cu alte date obținute cu aceleași
instrumente ș.a.m.d., și nu în ultimul rând date asupra limitelor cărora s-a
convenit cu claritate.
5.
Victor COJOCARU,
Lavinia GRUMEZA (Institutul de Arheologie, Iași)
De
la colonizarea greacă la „sarmatizare”: interpretări istoriografice privind asimilarea și
transferul de noi modele identitare în regiunea nord-vest pontică
Regiunea
nord-vest pontică reprezintă o zonă de contact importantă prin raportare la
ansamblul lumii antice, caracterizată de numeroase exemple de
convieţuire şi interferenţă culturală între lumea urbană de pe litoral şi cea
„barbară” din hinterland. Autorii îşi propun să contribuie la stabilirea rolului mișcărilor de
populație în asimilarea și transferul de noi modele identitare, prin aducerea
în discuție a mai multor aspecte intens discutate în istoriografia din ultimele
decenii legate de contactele dintre greci şi epihorici de la întemeierea
primelor apoikii (Istros,
Borysthenes) şi până la pătrunderea „sarmaţilor” în structurile administrative
ale unor poleis din zona de interes
(Olbia în secolele II-III p. Chr.).
În primul
rând, se impune o reflecție asupra stadiului actual al cercetării privind
cauzele colonizării greceşti şi a contextelor desfăşurării acesteia, din
perspectiva unor mişcări de populaţie dinspre bazinul egeo-mediteraneean către
marginile stepei nord-pontice, menite să determine la rândul lor deplasări ale
„autohtonilor” spre zona de litoral. Printre aspectele punctuale care ţin de
interferenţele ulterioare în plan religios, economic şi politic s-ar număra răspândirea
cultului lui Apollo Ietros, circulaţia semnelor premonetare sau presupusa
existenţă a unui „protectorat scitic”.
Dacă
întemeierea şi evoluţia cetăţilor greceşti antrenau implicit un proces de aculturaţie a
„barbarilor”, prin distanţarea de tradiţia locală sau cea nomadă şi preluarea
unor influenţe mediteraneene, odată cu sfârşitul „Sciţiei Mari” – pus de mulţi
cercetători pe seama migraţiei dinspre est a sarmaţilor – asistăm la o
„barbarizare” tot mai pronunţată a comunităţilor elene. În încercarea de a se
distanţa de o teorie a „sarmatizării” acceptată aprioric în istoriografia
modernă, mai nou sunt exprimate puncte de vedere care tind către cealaltă
extremă, până la definirea migraţiei sarmaţilor drept un produs al imaginarului
istoriografic. Ca atare, o rediscutare a surselor scrise şi a evidenţei
arheologice este cât se poate de binevenită.
Din
punct de vedere cronologic și geografic antichitatea greco-romană oferă o
întreagă gamă de abordări pentru studiul fenomenului „străinului“/„a celuilalt”
și a diferitelor modele de includere și excludere. Ca atare, aspectele de
cercetare menţionate mai sus pot fi relevante şi pentru problemele care apar,
sub diferite forme, în dezvoltarea actuală a societății, fie că ne referim la
aspecte socio-economice, politice sau culturale. Totodată, trebuie să ţinem
cont de faptul că termenul de „migraţie” implică o multitudine de nuanţe şi
nenumărate destine umane, care ne obligă să regăsim trecutul „în oglinzi
sparte, din care unele fragmente au fost iremediabil pierdute” (C. Pesso-Miquel).
6.
Andrei
CORBEA-HOIȘIE (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)
București –
capitală a literaturii diasporei germanofone bucovinene (1945-1948)
Lucrarea
își propune să evidențieze cauzele și mecanismele care au făcut imposibilă după
1944-1945 reconstruirea unei rețele culturale și literare germanofone,
reproducând-o pe cea antebelică, în Cernăuțiul ocupat de trupele sovietice și,
odată cu emigrarea masivă și tolerată/stimulată de autorități a populației
evreiești vorbitoare de germană către România, au condus la tentativa de a o
reface în Bucureștiul anilor 1945-1947. Studiile de caz sunt consacrate lui
Paul Celan și Immanuel Weissglas, al căror destin atât de diferit ca poeți
germani, destin sprijinit îndeaproape de mentorul lor Alfred Margul-Sperber, a
început în acei ani în capitala României.
7.
Andrei CUȘCO, Philippe Henri BLASEN (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)
Nowosielitza - Triplex Confinium. Experiențe transfrontaliere la
periferiile imperiale (1880-1914)
Noua
Suliță (germ. Nowosielitza, rus. Novoselița) – împărțită în anul 1812
între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic și transformată astfel în localitate
de graniță, iar, în 1893, în nod feroviar internațional – a jucat un rol
similar cu alte puncte de traversare a frontierei inter-imperiale, dar nu s-a
bucurat aproape deloc de atenția istoricilor acestui spațiu. Prezentarea
noastră este o primă încercare de a reconstitui viața cotidiană a acestui târg,
în care se intersectau două periferii imperiale, precum și de a analiza
specificul experiențelor transfrontaliere austro-ruse din ultimele decenii ale „lungului
secol al XIX-lea”. Lucrarea noastră se bazează pe surse diplomatice inedite din
Arhivele de Stat ale Austriei și, îndeosebi, pe documentele agenției consulare
„cezarice și regești” din Noua Suliță rusească. O primă parte a prezentării se
va ocupa de practicile zilnice de trecere a frontierei (tranzacții comerciale,
procese de migrație, contrabandă etc.), precum și de mișcări transfrontaliere
ale unor grupuri religioase și etnice specifice (credincioși de rit vechi,
evrei, ruteni „rusofili” etc.). A doua parte a lucrării este dedicată unui
fenomen caracteristic spațiului și perioadei respective – spionajului, abordat
atât din perspectiva experiențelor individuale, cât și sub aspectul atitudinii
autorităților față de acesta. Pentru a întregi imaginea, vor fi luate în
considerare și interacțiunile autorităților austro-ungare și ruse cu cel de-al
treilea stat limitrof – Regatul României.
8.
Dorin DOBRINCU (Institutul
de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)
Fuga de foamete.
Migrații sezoniere din Moldova în vestul și sudul României, 1946-1947
Moldova
(apuseană) a fost în anul 1944, în bună măsură, teatru de operații militare.
Zone întinse au fost distruse de război și/sau stoarse de resurse de către
trupele române, germane sovietice, dar și de administrația română, fie de cea
dependentă de București, în sudul regiunii, fie de cea sovietică, în nord.
Seceta a afectat teritoriul în 1945 și a continuat în 1946, când a atins un
vârf. Spre deosebire de alte perioade de secetă, care se manifestaseră în
istoria recentă, însă în afara intervalului de vegetație al culturilor, cea din
1946 s-a produs tocmai atunci când plantele aveau nevoie de apă pentru a se
dezvolta. Comunitățile din regiune - de altfel una preponderent rurală - au
fost grav afectate.
Lipsiți
de un suport eficace din partea autorităților, care erau la rândul lor în plin
proces de reașezare, de subordonare politică și ideologică, din ce în ce mai
mulți moldoveni, dar și locuitori din nord-estul Munteniei, din nordul Dobrogei
și din Secuime și-au căutat salvarea în alte părți ale Românie, în regiunile
așa-zis excedentare, în special în Oltenia, vestul Munteniei, Banat și Crișana.
Cei mai mulți dintre „înfometați” sau „moldoveni”, cum erau numiți generic, își
părăseau localitățile pentru a cumpăra cereale, mai ales porumb, pe care
încercau să-l transporte acasă, deseori intrând în conflict cu administrațiile
locale, cu jandarmeria, poliția și cu căile ferate (CFR). Pentru a face rost de
bani, oamenii și-au vândut bunurile, adesea inclusiv hainele, dar și vitele,
uneori și pământul. S-au înregistrat și multe cazuri în care locuitorii din
zonele afectate de secetă plecau împreună cu familiile lor, cu intenția de a se
stabili temporar în vestul și sud-vestul României, în schimbul hranei
angajându-se în diferite activități economice, cel mai adesea în agricultură.
Toate acestea au fost soluții individuale, uneori și de grup, care, alături de
ajutoarele primite din diverse locuri din țară și din străinătate, i-au ajutat
pe locuitorii din zonele afectate să depășească, cu greu, o perioadă extrem de
dificilă. A fost vorba de o experiență traumatică, păstrată vreme de decenii în
memoria colectivă din Moldova și din zonele aflate în vecinătatea acesteia.
9.
Ana-Daniela FARCAȘ
(Facultatea de Litere, Baia Mare)
Observații privind
reziliența și vulnerabilitatea comunităților de migranți români în Franța
Luând
în considerare tendințele actuale cu privire la dinamica mobilității
cetățenilor români în spațiul Uniunii Europene, se poate constata că în Franța
prinde contur o tot mai bine reliefată comunitate românească. Acest lucru se
întâmplă în condițiile în care această comunitate se cristalizează în jurul
unui nucleu bine evidențiat pe considerente geografice, și nu rezultă
preponderent din superioritatea numerică a migranților (Franța nefiind țara din
UE în care se regăsesc, în calitate de migranți, cei mai mulți conaționali). În
legătură cu păstrarea obiceiurilor și tradițiilor românești în cadrul diasporei
române, au fost identificați o serie de factori de risc, atât la nivel
personal, individual, cât și la nivel comunitar, care împiedică, îngreunează
sau alterează condițiile de manifestare și perpetuare ale acestora. Totuși, pe
de altă parte, pot fi identificare și elemente favorabile transmiterii și
menținerii obiceiurilor și tradițiilor. Sunt acești factori, aceste elemente ce
influențează modul în care migranții români trăiesc în Franța, comuni tuturor
migranților români (indiferent de țara aleasă pentru a începe o viață nouă),
sau pot fi identificate anumite particularități ale migrației în Republica Franceză?
10. Ioan Mircea FARCAȘ (Facultatea de Litere, Baia Mare)
Fonetisme
dialectale românești conservate la migranții români din Franța
Migranţii
români din oricare ţară se regăsesc în situaţia de bilingvism, etapă în care e
foarte clar că limba ţării de adopţie va avea o importanţă mai mare decât limba
maternă. În cazul nostru, limbile română şi franceză sunt într-o competiţie
inegală. Sub influenţa puternică a limbii franceze, limba română suferă
modificări, înregistrându-se variante inedite. Migranţii români, aflându-se
într-un permanent contact lingvistic cu populaţia franceză, vor înregistra
interferenţe lingvistice, mai ales la nivelul vocabularului (considerat
compartimentul cel mai deschis al oricărei limbi).
Este
unanim recunoscut că femeile au un comportament lingvistic mai conservator
decât bărbaţii, fapt demonstrat cu precădere în domeniul dialectologiei. Şi în
situaţia migranţilor români, am constatat, pe baza anchetelor sociolingvistice
desfăşurate în vara anului 2018, la Paris, că în cazul unei familii din judeţul
Satu Mare, soţia păstrează mai multe fonetisme dialectale româneşti decât soţul
ei, în ciuda faptului că amândoi provin chiar din aceeaşi localitate din Ţara
Oaşului.
11. Adina HULUBAȘ (Institutul de Filologie Română „A.
Philippide”, Iași)
Rituri
calendaristice la distanță. Imigranții români din Italia și practicile lor
culturale
Distanța
geografică dintre țara gazdă și cea de origine accentuează nevoile
psiho-culturale în cele mai multe cazuri. Imigranții români intervievați în
cadrului proiectului nostru fie își continuă practicile culturale de acasă
neschimbate, fie devin brusc interesați și încep să performeze gesturi la care
au fost indiferenți înainte de strămutare. Comunicarea folosește informații
legate de riturile pascale, de iarnă și de primăvară pentru a argumenta
valoarea socio-culturală a simbolurilor tradiționale într-o societate
cosmopolită. Identitatea originară oferă migranților resurse interioare
suficient de puternice pentru a compensa dificultățile zilnice. Date înregistrate
în Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei începând cu anul 1970 susțin
continuitatea neîntreruptă a credințelor asociate cu obiceiurile
calendaristice.
12. Florea IONCIOAIA (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași)
Tineri români la
studii în străinătate în secolul XIX. Noi surse și practici de cercetare
Cercetarea
fenomenului mobilității studențești în secolul XIX implică atât un demers
investigativ sistematic și de amploare cât și o chestionare radicală a
problemei surselor. Spre deosebire de alte categorii de problematici care fac
obiectul cercetării istoriografice, în demersul cu privire la mobilitatea
intelectuală discuția asupra surselor este centrală. Sub raport epistemologic,
faptul că obiectul acesteia este într-o continua mutație obligă la o
re-invenție periodică a surselor, inclusiv prin redefinirea categoriei de sursă
istorică în sine. Pe de altă parte, această geometrie variabilă a obiectului
este dată de extrema varietate, disparitate și complexitate a surselor înseși.
De altfel, mult timp studierea peregrinației studențești a avut ca unic punct
de plecare logica hazardului, respectiv, descoperirea din întâmplare a unor
surse referitoare la acest subiect, nicidecum o investigație problematizată.
Plecând așadar de la importanța reflecției asupra surselor, demersul de față
încearcă să discute pe lângă o serie de aspecte rutiniere în orice fel de
cercetare istorică (proiecția cercetării în raport cu sursele, evaluarea,
clasare și arhivarea acestora), relația dintre surse și metodologia de
cercetare, respectiv, tehnicile de culegere și prelucrarea a datelor. De
asemenea, comunicarea de față va încerca o privire comparativă asupra surselor
directe, îndeosebi a celor universitare, cu referire la cele două spații care
definesc mai ales în secolul XIX fenomenul studiilor în străinătate ale
tinerilor români: german și francez.
13. Sergiu MUSTEAȚĂ (Universitatea Pedagogică „Ion
Creangă”, Chișinău)
Se poate vorbi
oare despre identități de grup în spațiul dunărean și pontic în secolele
VIII-X?
Descoperirile
arheologice din sec. VIII-X din spaţiul carpato-danubiano-pontic, după
trăsăturile lor tipologice, sunt încadrate în mod convenţional în mai multe
culturi. Divergențele istoriografice privind conceptele culturale
caracteristice Evului Mediu timpuriu sunt legate mai mult de încadrarea
cronologică şi etnică a descoperirilor. În Transilvania siturile arheologice
din sec. VIII-X sunt concentrate în câteva grupuri culturale – Medias, Gambas, Nusfalau, Blandiana,
Ciumbrud, Cluj. Majoritatea descoperirilor din Moldova, Muntenia, şi
parţial din Transilvania, au fost încadrate în istoriografia română ca o primă
etapă (cultura Hlincea) a culturii Dridu, cunoscută în literatură şi sub
denumirile de balcano-dunăreană, carpato-dunăreană, balcano-carpatică sau Cultura
primului Ţarat bulgar, opţiuni prin care se încearcă stabilirea ariei de
răspândire şi chiar atribuirea lor etnică. În istoriografia sovietică
descoperirile din sec. VIII-X din spaţiul pruto-nistrean au fost încadrate în
cultura Luka Rajkoveckaja, iar unele
aşezări din partea centrală şi de sud a interfluviului au fost atribuite
culturii balcano-dunărene (Dridu).
Dan Gh. Teodor consideră că există numeroase deosebiri între culturile Hlincea şi Luka Rajkoveckaja, şi astfel ele nu pot fi considerate un complex
cultural comun, cultura Hlincea fiind
mai degrabă un aspect de tip Dridu. Problema atribuirii etnice a culturii Dridu
a lansat discuţii aprinse şi în istoriografia europeană, fără însă a se ajunge
la un consens. O unitate etnică pe un teritoriu atât de vast, la nord şi sud de
Dunăre, unde s-a răspândit cultura Dridu sau Balcano-Dunăreană, este greu de
conceput pentru perioada sec. VIII-XI. Cu atât mai mult cu cât se evidenţiază,
la nordul Dunării de Jos, mai multe variante regionale ale acestei culturi.
Este prematur să vorbim despre o omogenitate şi unitate culturală, etnică şi
spirituală a populaţiei de la nordul Dunării de Jos începând cu secolul al
VII-lea, deoarece în perioada sec. VII-X societatea locală a fost puternic
influenţată de noi mişcări de populaţie atât din Vestul cât şi Estul Europei –
avari, slavi, bulgari, unguri etc. Relaţiile la nivel politic şi religios,
între Imperiul Bizantin, Kaganatul avar, statul carolingian, Moravia Mare,
Bulgaria, triburile ungurilor şi Rusia Kieveană au avut un impact direct asupra
regiunilor de la nordul Dunării de Jos pe parcursul sec. VII-X. Regiunile
bogate în zăcăminte, în special în sare, au constituit un subiect de dispută
politică succesivă între gepizi, avari, slavi, bulgari şi unguri. În timpul
celui de-al doilea Kaganat avar au avut loc deplasări de populaţie atât avară,
cât şi slavă de la vest spre regiunile de la est de Tisa. În Câmpia
Banato-Crişană şi Transilvania apar un şir de noi aşezări şi necropole avare şi
slave, care aveau o legătură directă cu extragerea şi comerţul cu sare.
Dispariţia Kaganatului avar a provocat mai degrabă noi mişcări de populaţie şi
confruntări privind dominaţia regiunilor controlate anterior de avari, decât o
perioadă de linişte politică şi stabilitate demografică, după cum se susţine,
pe larg, în istoriografia românească. Pe parcursul sec. VIII-IX creşte
considerabil numărul aşezărilor din regiunea Bucovinei, care după
particularităţile culturii materiale şi spirituale au aparţinut în mare măsură
mediului slav. Principalii beneficiari în zonele Dunării de Jos, după căderea
puterii avare, au fost bulgarii. În secolul al IX-lea, stabilirea controlului
bulgar asupra unor regiuni de la nordul Dunării a provocat deplasarea unor
comunităţi romanice şi bulgaro-slave de la sud la nord de fluviu, dovadă fiind
asemănările din cultura materială a unor aşezări de pe ambele maluri. În a doua
jumătate a secolului al IX-lea se atestă noi deplasări de triburi slave în
regiunile nistrene, fenomen care se materializează în regiunile Nistrului
mijlociu în cultura de tip Alcedar-Echimăuţi (sec. X-XI). Finele secolului al
IX-lea, prin deplasarea triburilor maghiare în Câmpia Pannoniei, a marcat noi
schimbări politice în Europa. Cristalizarea unei societăţi unitare bazată pe
relaţii economice, sociale şi politice locale a fost destul de greu de realizat
într-o asemenea conjunctură social-economică şi politică. Procesul de
uniformizare culturală a avut loc într-o perioadă îndelungată de timp, ritmul
şi intensitatea acestui fenomen s-a deosebit de la o regiune la alta.
14. Irina NASTASĂ-MATEI (Universitatea din București)
Migrația
academică: un pas către exil? Perspective din perioada comunistă
Mijlocul
anilor 1960 (odată cu venirea la putere, în 1965, a lui Ceaușescu) marchează o
deschidere a regimului politic din România către Vestul democratic. Sunt
(re)inițiate schimburi economice și culturale cu țările occidentale, sunt
deschise consulate și ambasade ale unor state până atunci nerecunoscute de
țările Pactului de la Varșovia. Mai mult, România devine un actor în cadrul
schimburilor academice și tehnologice dintre Est si Vest, tot mai mulți
studenți și cercetători de la noi primind burse pentru a studia și a se
specializa în Occident. Desigur, aceste schimburi academice se petreceau tot pe
fundalul unor interese economice sau de diplomație culturală, contribuind însă
la transferul cultural și tehnologic, mai ales dinspre Occident spre România.
Pe de altă parte, nu oricine putea accesa o bursă de studii în străinătate,
studenții și cercetătorii de aici fiind atent analizați înainte de a primi
permisiunea de a ieși din țară, și fiind supravegheați ulterior. În acest
context, prezentarea noastră își propune să analizeze fenomenul de migrație
academică dinspre România spre țări democratice din Vest, punând un accent
deosebit pe chestiunea defectării unora dintre bursieri/cercetători. Pe lângă
evidențierea unor cazuri specifice de intelectuali care nu s-au mai întors în
țară, ne propunem să tragem concluzii privind modul în care această opțiune a fost
gestionată atât de cei care plecau la studii sau cercetare în străinătate, cât
și de statul comunist.
15. Florin-Teodor OLARIU, Veronica OLARIU (Institutul de
Filologie Română „A. Philippide”, Iași)
Identitate
culturală şi comportament sociolingvistic în context minoritar: huţulii şi
polonezii din Bucovina de Sud
Spaţiul
bucovinean se caracterizează la ora actuală printr-o bogată tradiţie multi- şi
interculturală, ca urmare a istoriei sale tumultoase şi a poziţiei geopolitice:
situată la confluenţa lumii slave cu cea a romanităţii orientale şi modelată
aproape un secol şi jumătate de politicile lingvistice şi culturale ale
Imperiului austro-ungar, această parte a Europei a devenit rapid un exemplu de
convivialitate etnică. Români, ucraineni, polonezi, germani, evrei, ruşi au
trebuit să trăiască împreună pe parcursul acestei perioade, situaţie care a
favorizat crearea unui spaţiu propice contactelor lingvistice.
Referitor
la partea românească a Bucovinei istorice, aici mai trăiesc astăzi
reprezentanţi ai comunităţilor de huţuli, polonezi, ucraineni şi ruşi-lipoveni,
fapt care ne-a motivat să întreprindem o cercetare de teren pentru a surprinde
practicile lingvistice specifice acestor grupuri entice ce trăiesc în mediu
aloglot. Cercetările au debutat în anul 2012, iar până la ora actuală au fost
efectuate anchete în două comunităţi de polonezi (Poiana Micului şi Bulai) şi
două comunităţi de huţuli (Brodina şi Izvoarele Sucevei), ocazie ce ne-a oferit
posibilitatea să observăm aspecte ce ţin de comportamentul şi de atitudinile
lingvistice pe care aceste două grupuri de etnici minoritari le manifestă în
raport cu grupul majoritar, reprezentat de populaţia românească din zonă.
Demersul a fost posibil graţie principiilor geolingvisticii
pluridimensionale, conform cărora în fiecare localitate au fost
intervievaţi câte patru persoane, pentru a acoperi, astfel, două tipuri de
variaţie: variaţia diageneraţională
(două persoane tinere vs. două persoane în vârstă) şi variaţia diasexuală (două femei vs. doi bărbaţi). Această strategie
euristică ne-a permis să decelăm in situ
elemente ce ţin de vitalitatea şi de loialitatea sociolingvistică a celor
două comunităţi etnolingvistice anchetate şi să observăm, astfel, „balizele”
traiectoriilor lor identitare în context minoritar.
16. Leonidas RADOS (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)
Bursieri români la
Universitatea din Torino în anii 1860: apropiere neolatină sau oportunitate
academică?
Epoca ce a urmat dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza aduce cu sine
sporirea considerabilă a numărului de stipendii oferite de autorități pentru
desăvârșirea instrucției în străinătate și obținerea unor titluri academice
(licențiat, doctor) care să justifice eforturile financiare ale statului.
Politica bursieră devine mai evident racordată ca până atunci, la direcțiile
politicii externe. La sugestia lui V.A.
Urechia, director al instrucțiunii publice, tinerii bursieri sunt orientați
prioritar spre centre de instrucție din țări neolatine ca Franța, Italia și
Spania.
Pentru comunicarea de față am selectat una dintre destinațiile amintite,
Universitatea din Torino, oraș care pe atunci era și capitala Italiei. Voi
prezenta nu doar geneza acestei direcții bursiere prioritare de la mijlocul
anilor 60ʼ ai secolului XIX, nu doar protagoniștii (autorități, profesori și
stipendiști), ci și eventualele beneficii și consecințele deciziei luate de
autoritățile române.
17. Alexander RUBEL (Institutul de Arheologie, Iași)
Orașul (L)Ibida
(Scythia Minor) în contextul noii strategii de apărare a Imperiului în
antichitatea târzie
Noi cercetări arheologice desfășurate în
Pannonia (O.
Heinrich-Tamáska)
arată că în timpul lui Diocletian și Constantin au avut loc schimbări majore în
strategia de apărare a Imperiului. Ridicarea unor noi fortificații de
dimensiuni mai mici și mai mari și fortificarea așezărilor și orașelor
existente de-a lungul Dunării este sesizabilă doar pe baza descoperirilor
arheologice. Așa numitele „Innenbefestigungen”
reprezintă semne vizibile ale noii tactici adoptate de către Imperiu în lupta
împotriva invaziilor barbare, începând cu perioada premergătoare războaielor
marcomane. În comunicare sunt prezentate rezultatele unor investigații
arheologice de la Slava Rusă (așezarea antică (L)Ibida), coroborate cu
informațiile referitoare la Ulmetum și Tropaeum Traiani din Scythia Minor, cu
scopul de a stabili elementele referitoare la noua strategie de apărare
împotriva incursiunilor barbare de la Dunărea de Jos, comparându-le cu datele
bine cunoscute deja referitoare la Dunărea de Mijloc. La clarificarea mai
multor aspecte pot contribui mai ales construcțiile defensive, respectiv
cronologia acestora. Pe baza tuturor informațiilor disponibile în prezent, se
poate afirma că Imperiul târziu a încercat să reacționeze prin strategii
adecvate la provocările cu care se confrunta.
18. Aurel RUSTOIU, Iosif Vasile FERENCZ (Institutul de
Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca)
Orizontul cultural
celtic din Transilvania (sec. IV-II a. Chr.). Coloniști, colonizați și
hibridizarea identităților comunitare
Orizontul
cultural și cronologic din Transilvania a luat naștere printr-un proces de
”colonizare” desfășurat în etape succesive în a doua jumătate a sec. IV și la
începutul sec. III a. Chr., care a implicat migrația spre est a unor grupuri de
populație originare din zonele central- și vest-europene în a doua jumătate a
sec. IV și la începutul sec. III a. Chr. Cercetătorii „arheologiei
colonialismului” observă faptul că termenul de „colonizare” a cunoscut sensuri
diferite în funcţie de situaţiile istorice în care a fost folosit. În comunicarea
de faţă, termenul de „colonizare” desemnează migraţia unei părţi dintr-o
comunitate sau a unor grupuri formate din indivizi provenind din comunităţi
diferite şi coagulate în jurul unor elite, principii, idei etc. în scopul de a
ocupa permanent un teritoriu nou situat în afara zonei „ancestrale”.
Colonizările s-au datorat unor cauze diverse şi au fost influenţate de condiţii
specifice: suprapopularea, motive economice, sociale, politice, religioase,
climatice etc. „Colonizarea” nu constituie o simplă mutare dintr-un teritoriu
în altul. Ea presupune un proces complex de interacţiune dintre „colonizatori”
având o identitate proprie, specifică zonei de origine, care încearcă să impună
propriile principii şi norme sociale, ideologice etc. şi „colonizaţi”, având la
rândul lor o identitate specifică, şi care manifestă în grade diverse o anumită
rezistenţă faţă de noii veniţi sau din contră au o anumită disponibilitate la
integrare în noile structuri comunitare. Această interacţiune are ca efect
transformarea unor identităţi comunitare sau de grup, construirea unor
identităţi noi, mixarea, „creolizarea”, „hybridizarea” culturală, inventarea
unor noi tradiţii etc. Scopul comunicării de față este de a analiza aceste
aspecte în cazul interacțiunilor dintre grupurile celtice stabilite în
Transilvania și comunitățile indigene din a doua epocă a fierului.
19. Grirory SHKUNDIN (Asociația Istoricilor din Rusia, Moscova)
Primul Război
Mondial și mișcările de populație în regiunea de graniță bulgaro-sârbă
La
începutul Primului Război Mondial, situația etnică din zonele de graniță dintre
Bulgaria și Serbia era foarte tensionată. Teritoriile care au fost atribuite
Regatului Sârb prin Tratatul de Pace de la București din 1913, inclusiv o parte
a Macedoniei, se aflau abia în faza de integrare în statul sârb. În ajunul
războiului, Bitola avea o populație de 60 mii locuitori și Skopje de 50 mii
locuitori, fără o majoritate sârbă însă. După atacul Austro-Ungariei asupra
Serbiei și începutul operațiunilor militare, foarte mulți sârbi, inclusiv din
Belgrad, s-au refugiat în interiorul țării, cât mai departe de linia frontului,
stabilindu-se și în regiunile de la granița cu Bulgaria. După intrarea
Bulgariei în război și declanșarea operațiunilor militare împotriva Serbiei în
octombrie 1915, cea mai mare parte a refugiaților așezați anterior în Macedonia
a fost obligată să se retragă împreună cu armata sârbă, prin Kosovo și Albania,
către coasta adriatică. În locul acestora, administrația de ocupație bulgară a
așezat, în anii 1916-1918, grupuri de populație din Bulgaria propriu-zisă.
Ultimul val al migrației s-a consumat la sfârșitul anului 1918 – începutul
anului 1919, când, ca urmare a armistițiului de la Salonic, populația bulgară a
părăsit în grabă teritoriile contestate de la granița cu Serbia.
20. Dan Gabriel SÎMBOTIN (Institutul de Cercetări Economice
și Sociale „Gheorghe Zane”, Iași)
Migrația
românească între „complexitatea fenomenului” și „om”
Majoritatea
studiilor privind migrația au fost unidirecționale, abordând doar fragmentar
fenomenul, urmărind direcții economice sau sociologice. Fenomenul migrației
prin complexitatea sa cere cercetări multidisciplinare, implicând specialiști
din domenii variate cum ar fi: istoria, sociologia, geografia, economia,
psihologia, filosofia, științele politice, etc., care să integreze mai multe
niveluri de cercetare.
În
cadrul acestei lucrări vom argumenta de ce migrația ca fenomen complex trebuie
urmărită de la particular la general identificând variabilele ce apar în
funcție nivel: micro-level (specificul persoanei sau familiei); mezo-level /
middle range (grupurile sociale medii și mici); macro-level (grupurile sociale
mari, regiuni sau la nivel național) și global (cu referire la imaginea de
ansamblu a migrației). Urmărind statisticile privind migrația românească, putem
identifica specificitatea nivelului macro, dar dincolo de statistici foarte
important este nivelul micro, reflectat în trăirile personale și impactul
emoțional ce pot fi regăsite doar prin analize de conținut. Prin punerea față
în față a celor două niveluri putem scoate în evidență diferențele dintre
teorie și necesitățile individuale.
21. Flavius SOLOMON (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”,
Iași)
„Proletariatul nu
are patrie”. Emigrația politică europeană și socialiștii români la sfârșitul
secolului XIX – începutul secolului XX (Cazul Cristian Racovski)
Din
anii 1870 România a devenit o țintă importantă pentru emigrația politică rusă.
Aici au activat, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, figuri
importante ale marxismului rus timpuriu, printre care Pavel. B. Axelrod,
Nikolai K. Sudzilovski (dr. Russel), Constantin Dobrogeanu-Gherea. La rândul
lor, militanți români de stânga au cunoscut experiențe deloc de neglijat în
afara României. Cea mai cunoscută și reprezentativă figură este, în sensul
amintit, Cristian Racovski. În prima parte a vieții, biografia lui Racovski s-a
constituit mai ales din șederi formative la universități din Europa
Occidentală, unde a intrat în contact și cu ideologi de vază ai marxismului
european. Alături de acest aspect, în comunicare sunt discutate și aspecte
biografice din ajunul Primului Război Mondial, când, ca urmare a contestării de
către autorități a cetățeniei române, Racovski a fost obligat să petreacă mai
mulți ani în exil.
22. Victor SPINEI (Academia Română, Institutul de
Arheologie, Iași)
Populațiile turanice
în spațiul nord pontic în secolele X-XIII
Migrația
triburilor nomade turcice reprezintă un fenomen etnico-demografic complex,
derulat vreme de circa un mileniu în spațiul euro-asiatic. Aceste migrații, cu
obârșia în Asia Centrală, au afectat teritorii uriașe, extinse spre vest până
la nordul Mării Negre, bazinul Dunării Inferioare și Mijlocii și jumătatea
septentrională a Peninsulei Balcanice. Confederațiile tribale de etnie turcică
au intrat în contact durabil cu statele și populațiile sedentare din preajma
stepelor Eurasiei, aceste raporturi implicând fenomene de aculturație și de
înrâurire reciprocă în diverse sfere ale vieții economice, culturale și
politice, cu efecte perene pentru evoluția lor. Pentru decriptarea problemelor
legate de dinamica migrațiilor și de natura relațiilor dintre autohtoni și
alogeni revelatoare sunt atât izvoarele scrise și arheologice, cât și
cercetările cu caracter interdisciplinar.
23.
Delia STEFENEL (Universitatea
„Lucian Blaga”, Sibiu; Contemporary Balkania, Atena)
Identitate și apartenență în comunicarea
interculturală: efectele aculturației în rândul migraților români din Grecia
Obiectivul
acestei comunicări îl constituie prezentarea modelului tridimensional
identitate – aculturație – comunicare interpersonală, în funcție de orientările
aculturative ale migranților români de primă generație din Grecia. Comunicarea
vizează înțelegerea profundă a comportamentului dialogal interpersonal și a
actelor de limbaj în rândul imigranților, în funcție de prevalența structurilor
identitare și a legăturilor de atașament. Pentru această lucrare, datele au
fost colectate de la 192 de migranți români care trăiesc în Atena, Grecia (N =
192). Instrumentele aplicate au fost cele propuse de: Ting-Toomey și Oetzel
(2001) pentru măsurarea construcțiilor identitare; Zagefka și Brown (2002)
pentru testarea strategiilor aculturative; Rosenberg (1965) în cazul stimei de
sine; Diener, Emmons, Larsen și Griffin (1985) pentru evaluarea parametrilor
intra-individuali și respectiv Earley și Erez (1997) pentru măsurarea distanței
față de putere. Rezultatele cercetării noastre vizează diferențe versus
similitudini în comportamentul comunicațional conflictual, analizate în funcție
de parametrii situaționali, atribute intra-individuale și orientări culturale,
atât la nivelul diasporei românești cât și a comunității elene. O atenție
deosebită va fi alocată reprezentării atașamentului cultural, și a practicilor
discursive, în cazul migraților români aflați în diferite stadii aculturative.
24. Daniel URSPRUNG (Zürich)
Războaiele
împotriva otomanilor în secolul XVII și migrațiile forțate de populație.
„Turcii de pradă” într-o sursă elvețiană
În
anul 1657, în biserica fostei mănăstiri benedictine Fraumünster in Zürich, a
avut loc un eveniment cu totul neobișnuit: trei „oameni turci” fiind convertiți
prin botez la creștinism. Despre această convertire s-a relatat într-o scriere
de 14 pagini, tipărită ad-hoc, fapt care trimite la importanța specială
atribuită botezului. Nu era vorba doar de convertirea a trei indivizi, ci de
faptul că, prin acest act, elita din Zürich ținea că accentueze superioritatea
propriei viziuni asupra lumii, în opoziție cu Imperiul Otoman, considerat a fi
un pericol. Cele trei persoane botezate, originare din Bosnia, au devenit încă
din copilărie prizonieri de război și s-au aflat în posesia a doi conducători
de mercenari din Zürich, aflați în serviciu venețian în Dalmația. Exemplul
discutat aruncă o lumină asupra practicii uzuale din acea epocă de migrație și
botez forțat, care, prin „turcii de pradă”, a contribuit la transferul cultural
dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală.
25. Alexandru-Dumitru ZUB (Institutul de Cercetări
Economice și Sociale „Gheorghe Zane”, Iași)
Aspecte ale
circulaţiei forţei de muncă româneşti în U.E. Nivel de trai, calitatea vieţii
şi perspective ale retromigraţiei
Fenomen
demografic fundamental, migraţia cunoaşte mai multe dimensiuni şi forme de
manifestare, unele specifice ţărilor în curs de dezvoltare sau cu sisteme
politice care îngrădesc drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Datorită
globalizării, a multiculturalismului, migraţiile etnice de exemplu au fost
încurajate, susţinute prin decizii politice. Migraţia forţei de muncă în alte
ţări a devenit însă un fenomen global, care caracterizează mai multe crize-
politice, religioase, economice, demografice, înţelese ca elemente
premergătoare actualei crize, acceptată la nivel oficial.
Corelată
cu dinamica/scăderea nivelului de trai, cu gradul de acoperire a pregătirii
profesionale pe piaţa locurilor de muncă, migraţia încearcă să rezolve problema
deficitului de persoane în câmpul muncii prin intrările şi ieşirile în plan
demografic. Dacă alte ţări membre ale Uniunii Europene acceptă români pentru
salarizare preponderent mai scăzută (muncă necalificată), România pare dispusă
mai degrabă să aducă forţă de muncă străină decât să crească într-un ritm mai
accelerat salariul minim, în concordantă cu standardele europene. Vom încerca
să identificăm consecinţe negative ale valurilor de emigrare în masă şi
posibile predicţii privind retromigraţia, pornind de la ipoteza că decizia de
revenire în ţară variază atât în funcţie de condiţiile de trai din ţara de
destinaţie cât şi de perspectivele referitoare la contextul economic, politic
şi mai ales social din România.
Panel
2
Germanii din România. Migrație
și patrimoniu cultural după 1945
1. Remus Gabriel Anghel (Institutul
pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca), Ovidiu
Oltean (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca)
Instituţii ale minorităţilor etnice şi identităţi
transnaţionale. Perspective din
spaţiul transnaţional româno-german
În
ultimii douăzeci de ani România a devenit una dintre principalele țări sursă
ale migrației în Europa. Consecințele acestei migrații, atât în România, cât și
în străinătate au fost cel mai adesea analizate din perspective economice de
consum sau norme sociale. Mai puțin interogat și înțeles, și mai puțin
accesibil publicului este migrația minorităților etnice din România și
consecințele acestei migrației asupra etnicității și diversității din România
și Europa. Aceasta cercetare analizează consecințele identitare și de formare
de grup etnic a migrației etnicilor germani din România simultan în România și
Germania. Arată două procese identitare aparent paradoxale: parte din etnicii
germani în Germania trec printr-un proces de românizare, iar etnici români în
România trec printr-un proces de germanizare. Explicația acestor două procese
rezidă, în opinia noastră în rolul instituțiilor minoritare în cele două țări
(organizații și rețele sociale), precum și a habitus-ului transnațional al
migranților și persoanelor sedentare în cele două țări.
2. Hannelore Baier,
Ramona Besoiu, Sorin Radu (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)
Impactul
migrației etnicilor germani din Transilvania asupra patrimoniului intangibil
săsesc. Studiu de caz în satele de pe Valea Hârtibaciului
Emigrarea
masivă a sașilor a creat o adevărată provocare pentru prezervarea patrimoniului
tangibil și intangibil al acestei comunități. Acest fenomen a afectat
pe de-o parte identitatea lor națională și implicit integrarea lor în noile
comunități, iar pe de altă parte a avut un impact major asupra patrimoniului
părăsit în fostele lor comunități. Dacă patrimoniul
material al comunității sașilor, în cea mai mare parte a sa, s-a păstrat în
localitățile de origine, nu același lucru era de așteptat din partea
patrimoniului intangibil. Sondajele efectuate în câteva sate de pe Valea Hârtibaciului,
locuite până în 1990 de sași, români și romi și în care după exodul sașilor au
rămas doar foarte puțini sași respectiv deloc, arată că în aceste localităţi
sunt păstrate mai departe tradiții preluate de la sași. Dacă în domeniu
gastronomic „hencleșul” a devenit o „plăcintă” care se coace de toți de
sărbători, la nivelul comunităţile (majoritar românești și rrome) unele
instituții tradiționale săsești, precum instituția vecinătății, s-au păstrat. Vecinătatea nu doar că este continuată,
dar este şi supusă aceleiaşi transformări ca în cazul vecinătăţii saşilor:
dintr-o structură de într-ajutorare între vecini, a devenit un fel de asociație
în care membrii nu mai sunt în mod necesar vecini, scopul principal fiind
ajutorul acordat la înmormântare. Comunicarea noastră îşi propune să surprindă
în ce măsură instituţia vecinătăţii la saşi a fost preluată de români sau romi,
să identifice diferenţele de formă şi funcţionalitate şi să prezinte elemente
neabordate până în prezent de literatura de specialitate. Demersul nostru se
bazează pe cercetări de teren efectuate în cinci sate de pe Valea
Hârtibaciului: Roșia, Vurpăr, Hosman, Alțâna și Nocrich.
3. Angelika Beer
(Geschäftsstelle des Deutschen Nationalkomitees für Denkmalschutz, Berlin)
Interdicții profesionale
după emigrare, asistarea persoanelor în vârstă și turismul la bisericile
fortificate. Rolul preoților Bisericii Evanghelice din România – 1979, 1989 și
2019 în comparație
În cadrul schimbărilor politice care au
avut loc în România după perioada comunistă a anilor 1945-1989, transformări
care au adus cu sine rupturi existențiale în viața socială, cât și personală a
minorităților germane, preoții Bisericii Evanghelice C.A. din România au
trebuit și trebuie să facă față unei provocări deosebite, având un rol ca
experți pentru orientarea interioară, spirituală, dar și exterioară în cadrul
comunității lor bisericești, care, ca vorbitoare de limbă germană, se consideră
și o comunitate socială.
Comunicarea tratează mai întâi, ca
exemplu, situația din anul 1979, când s-au împlinit zece ani de la alegerea lui
Albert Klein ca episcop, și va aborda efectul pe care l-a avut asupra
conștiinței de sine a preoților și a rolului lor ca purtători ai patrimoniului
cultural, acordul semnat între Biserica Evanghelică C.A. din România și
Bisericile Evanghelice din RFG, în baza căruia bisericile evanghelice germane
nu i-au mai preluat în serviciul lor pe preoții emigrați, acord semnat ca
urmare a emigrației în creștere rapidă. În al doilea rând, va fi focusat anul 1989
care a adus căderea Cortinei de Fier și exodul în masă ce a rezultat, care i-a
pus pe preoții rămași în Transilvania în fața unor sarcini complet noi și care
s-au regăsit într-o situație complet deschisă. O a treia comparație se va
referi la situația actuală a preoților din Transilvania, care trebuie să
administreze și să facă viabil un patrimoniu cultural foarte vast constituit
din multele biserici cetate și obiectele din interiorul lor și care ca persoane
constituie o interfață a celui care propovăduiește scriptura și cel care
răspunde la întrebări legate de turism și trăiește privind spre viitor. Preotul
care este ghid turistic pentru oaspeții săi și care asigură consiliere atât
comunității proprii din Transilvania, cât și credincioșilor din diaspora,
unește în sine cele coloane ale Bisericii Evanghelice C.A. din România pe care
fostul episcop Christoph Klein le-a definit în „Conceptul pentru viitorul
bisericii” din 2013 ca fiind „Consilierea spirituală, diaconia și patrimoniul”,
din care se inspiră mulți preoți și multe comunități bisericești în Europa.
4. Mathias Beer
(Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde, Tübingen)
Emigrarea
minorităților germane din România după 1945. Condiții, desfășurare, consecințe
În anul 1930 procentul minorităţilor germane în România a fost de 4,1 %
din totalul populaţiei. Această cifră corespundea la aproximativ 745.000 de
persoane. Recensământul din 1956 a înregistrat 391.000 de persoane care au
declarat apartenența la minorităţile germane, ceea ce corespundea cu 2,2 % din
totalul populației. În anul 2011 Oficiul Statistic Român a înregistrat doar
36.000 de persoane aparţinînd comunitaţii germane, ceea ce reprezenta statistic
doar 0,18% din totalul populației.
Aceste cifre arată că procentajul populaţie germane în România a scăzut
în două etape clar şi considerabil. În sfertul de veac după 1930 procentul
aproape sa înjumătăţit şi a scăzut după 1956 încă odată cu 355.000. Rezumat pe
scurt, aceasta înseamnă că în ultimii 80 de ani populaţia de limbă germană în
Romania a scăzut în mod dramatic. Luând ca referinţă anul 1930, în 2011 numai 4%
din fosta populaţie de limbă germană, atunci ca număr minoritatea pe locul doi
în România, mai trăit în România. Într-o altă formulare: în această perioadă
numărul populaţiei minoritare germane a scăzut cu 96%. Comparat la nivel
european, aceasta este o evoluţie exceptională. Astăzi marea majoritate al
minorităţii germane din Romania locuieşte împărțită pe tot globul, din Europa
până în America şi Australia. Centrul emigranţilor germani din România este
atât din punt de vedere al numărului cât şi al importanţei lor culturale în
Germania.
Pe baza acestor cifre prelegera va tematiza mai întâi factorii
principali pentru aceste modificări demografice dramatice, va avea în al doilea
rând în vedere etapele principale ale emigraţiei populaţiei germane din
România, şi va schiţa în al treilea rând consecinţele politice, economice,
sociale şi culturale ale acestui proces de migratore, atât pentru societatea
românească, cât şi pentru minorităţile germane.
5.
Cosmin BUDEANCĂ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc, București)
Migrație și transformări identitare la germanii din
Transilvania în a doua jumătate a secolului XX
Migrarea etnicilor germani din România în
a doua jumătate a secolului XX fost unul dintre cele mai ample fenomene sociale
din Europa. Potențată de o serie de probleme politice, economice, sociale și
culturale generate de finalizarea celui de al Doilea Război Mondial și de
instaurarea regimului comunist, migrația a schimbat în mod dramatic comunitatea
germană din România. În prezentarea noastră vom încerca să surprindem câteva
dintre principalele efecte ale migrației din anii comunismului, dar și de după
căderea acestuia, asupra identităților individuale și colective ale germanilor
din Transilvania. Lucrarea va avea la bază documente de arhivă și interviuri de
istorie orală cu etnici germani și români din comunități mixte româno-germane
din Transilvania.
6. Cristian CERCEL (Institut für
Soziale Bewegungen, Ruhr-Universität Bochum)
Reprezentări
ale germanilor și romilor în România post-1989. Celălalt cultural vs. Celălalt
social
„Au plecat sașii și șvabii, dar ne-au
rămas țiganii !”
„Dupa plecarea
sașilor, în casele sașilor s-au mutat țiganii; nu ca să locuiască, ci ca să
aibă ce terfeli și vinde. […] Din păcate destui români se molipsesc de
apucăturile țiganilor și nu ale sașilor față de care am un deosebit respect.”
„ÎNTAMPLĂTOR sau NU, sașii au construit case, biserici și scoli, au impus în
comunitate și în jurul ei ordinea și disciplina, cine se adapta bine, cine nu
era liber sa plece ... nu sunt rasistă, dar nu pot să nu mă întreb tiganii ce
au facut, ce au adus?.... răspunsul îl găsim în centrul vechi al Bucureștiului,
în satele săsești, în jurul nostru ...”
Afirmații în aceeași cheie cu cele de mai
sus se găsesc puzderie atât în articole de presă ori diferite alte texte despre
prezența germană în Transilvania și Banat, cât și în diferite comentarii la astfel
de articole.
Utilizând o distincție teoretică
dezvoltată de cercetătoarea Gina Philogène – și anume distincția între
alteritate culturală și alteritate socială – lucrarea de față analizează în
profunzime reprezentările cel mai adesea antagonice ale germanilor și romilor
în societatea română contemporană. Dacă germanii (în general sașii
transilvăneni) sunt percepuți cu precădere drept agenți civilizatori și
diseminatori de cultură, romii sunt mai cu seamă reprezentați drept leneși,
inculți, paraziți, hoți, infractori, criminali. Dacă minoritatea germană
reprezintă legătura directă cu Europa, fiind prezentată ca aducându-ne mai
aproape de Vest (simbolic și economic), minoritatea romă este înfățișată ca
suscitând contrariul: o îndepărtare de Europa, un impediment în calea afirmării
europenității României.
Argumentul prezentat în lucrare este acela
că aceste reprezentări antagonice indică că germanii joacă rolul unei
alterități culturale, în timp ce romii sunt percepuți drept o alteritate
socială. Dacă alteritatea culturală sugerează că sentimentul de
non-familiaritate asociat cu diferența poate fi depășit, permițând astfel
construcția unei compatibilități între Sine și Celălalt, alteritatea socială
refuză la nivel fundamental posibilitatea unei apartenențe și a unei identități
comune, evidențiind diferența pentru a îl exclude pe Celălalt social din grup.
Astfel, lucrarea privește în mod critic discursurile filogermane din România și
felul în care ele sunt cuplate cu discursuri anti-rome și atrage atenția asupra
implicațiilor îngrijorătoare pe plan social și politic ale acestor reprezentări
și mecanisme discursive.
7.
Vasile Ciobanu (Institutul de
Cercetări Socio-Umane, Sibiu)
Istoriografia sașilor
transilvăneni ca parte a patrimoniului cultural
O istorie a istoriografiei sașilor din
România este încă de scris, deși există începuturi remarcabile în acest sens.
Comunicarea noastră își propune să evidențieze rolul cercetărilor întreprinse
de cărturarii sași în păstrarea și apărarea identității naționale a poporului
lor, în cunoașterea relațiilor acestuia de-a lungul secolelor cu vecinii lor
români și maghiari transilvăneni.
Cercetarea trecutului sașilor de către
cărturarii din rândurile lor a fost un mijloc important pentru afirmarea
drepturilor lor istorice, pentru păstrarea și afirmarea conștiinței și a
identității lor naționale. Acest rol a crescut în condițiile secolului al
XX-lea, când apare și se dezvoltă dorința de emigrare, în condițiile
regimurilor autoritare instalate în România. Se impune constatarea că între
interesul pentru cercetarea istoriei sașilor și emigrarea lor este o relație
direct proporțională: intensificarea emigrației a fost însoțită de creșterea
interesului pentru cercetarea trecutului lor în România, dar și în Germania,
Austria și chiar în alte țări, acolo unde au ajuns istoricii sași. Deosebit de
dificilă a fost misiunea istoricilor sași în anii comunismului și mai ales ai
perioadei naționalist-comuniste. Ei au continuat cercetările și în acei ani și
au lăsat contribuții însemnate care au însemnat pași înainte în cunoașterea
unor perioade precum colonizarea, dezvoltarea economică, frământările sociale,
conviețuirea sașilor cu vecinii lor din Transilvania etc.
Dintotdeauna, dar mai ales în ultimele
două secole, cercetătorii sași ai trecutului au pus în prim-plan cunoașterea
trecutului cu scopul afirmării și apărării intereselor poporului lor. Istoricii
sași au lăsat o moștenire inestimabilă în culegerile lor de izvoare, în zecile
de mii de pagini ale unor studii care au contribuit la cunoașterea istoriei
poporului lor, dar și a trecutului românilor și maghiarilor, a influențelor
reciproce dintre toți locuitorii Transilvaniei. Ei s-au bucurat de recunoașteri
și aprecieri ale unor colegi români de talia lui Ioan Lupaș, Nicolae Iorga ș.a.
Astăzi, istoriografia săsească constituie o componentă prețioasă a moștenirii
culturale săsești.
8. Andreea Dumitru
(Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu)
Limba germană
din Transilvania în școli în anul 2019 cu exemplul liceului Samuel-von-Brukenthal
În ciuda
emigrației masive a sașilor transilvăneni, interesul populației românești
pentru învățământul cu predare în limba germană a crescut. Majoritatea elevilor
nu mai sunt vorbitori nativi, dar cu toate acestea este dificil de afirmat că
ei învață în școală această limbă ca limbă străină. Cu ajutorul unui chestionar
se colectează date cu privire la relația pe care o au elevii unui prestigios
liceu cu predare în limba germană din Sibiu cu acestă limbă. Din moment ce
aproape toate materiile sunt predate în germană, iar școala funcționează ca
școală cu predare în limba minorității germane, este relevant de aflat dacă
tinerii se află într-o relație emoțională cu acestă limbă, ținând cont și de
faptul că majoritatea dintre ei frecventează învățământul în limba germană încă
de la grădiniță. Grupul țintă este alcătuit din elevi de liceu, respectiv
clasele 9-12. S-au împărțit peste 400 de chestionare în perioada februarie –
martie 2019.
Utilizarea conștientă a limbii germane
poate îmbunătăți nivelul de cunoaștere și poate oferi continuitate acesteia pe
teritoriul României. Din păcate, nivelul scade de la an la an, iar profesorii
se confruntă cu sarcina dificilă de a menține tradiția acestei limbi în școală.
Patrimoniul sașilor transilvăneni este strict legat de existența și
continuitatea acestei limbi.
9. Mariana Hausleitner
(Freie Universität, Berlin)
Pete
albe în istoriografie. „Asociațiile naționale” și istoria național-socialistă a
germanilor din România
Asociațiile etnicilor germani emigrați în Germania (Landsmannschaften) au
contribuit mult la cercetarea și popularizarea istoriei germanilor din România.
În ceea ce privește însă istoria recentă, există lacune și prezentări
„înfrumusețate”. Acestea vor fi schițate în prezentare, luând ca exemple
asociațiile germanilor din Bucovina și a șvabilor Bănățeni. În cazul germanilor
din Bucovina, strămutarea din 1940 a fost declarată de către organizatorii ei o
poveste de succes. Implicarea celor strămutați în alungarea polonezilor,
evreilor și a altora însă nu a prea fost tematizată. La șvabii bănățeni
preluarea de către conducerea Grupului Etnic German a tuturor instituțiilor
germane a fost prezentată ca fiind o realizare, iar părerea celor care i-au
adus critici a fost trecută cu vederea. Mult timp s-a păstrat tăcerea în ceea
ce privește mobilizarea la trupele SS și acțiunile acestora. Experiențele
negative ale multor germani din România din anii de război au fost catalogate
ca destine triste ale unor persoane singulare și au fost scoase în evidență în
mod special suferințele celor rămași în România comunistă.
10. Roman Hutter
(University of Michigan, Institut für Zeitgeschichte der Universität Wien)
Scriitorii
de limbă germană din România și importanța lor în timpul „războiului rece”
Referatul este dedicat întrebării, în ce măsură
instituţiile culturale din Vest și din Est au exercitat în perioada războiului
rece o influenţă asupra scriitorilor germani din România, pentru a promova
propriile interese din domeniul politicii culturale. De mare interes este
colaborarea dintre Austria, Republica Federală Germania şi Statele Unite ale
Americii, deoarece acestea l-au ajutat pe scriitorul sas transilvănean Oskar
Pastior în 1968 să întreprindă o călătorie în Austria şi Germania de Vest,
pentru a-şi promova cărţile, călătorie din care acesta nu s-a mai întors în
România. Unii scriitori germani din România au profitat de această colaborare
internaţională sprijinind-o în acelaşi timp, lucru la care se face referire şi
în referat. Pastior este cu atât mai interesant pentru o astfel de cercetare
pentru că, în cazul lui, pretenţiile Austriei din perioada monarhiei
habsburgice sunt legate de interesele politico-culturale ale Statelor Unite ale
Americii şi ale Germaniei de Vest din perioada războiului rece. Cu ajutorul
unei viziuni întregite între cele două perspective, cea la nivel micro şi cea
la nivel macro, se urmăreşte răspunsul la întrebarea în ce măsură au corelat în
timpul războiului rece identitatea şi politica culturală şi, prin aceasta, au
influenţat procesele migraţioniste şi transferul cultural.
Referatul
va arăta că reţelele americane din domeniul politicii culturale, cu ajutorul
CIA, au folosit, pentru a-şi atinge scopurile, instituţii culturale austriece
şi germane şi, în acest mod, au oferit indirect scriitorilor germani din
România posibilitatea să fugă din țară. Viena, şi aici îndeosebi Societatea
Austriacă pentru Literatură (Österreichische Gesellschaft für Literatur –
ÖGfL), a jucat în războiul rece cultural un rol unic. Astfel, și Pastior a fost
invitat de ÖGfL pentru a-și prezinta cărțile, ocazie folosită de scriitor
pentru a rămâne în Occident. Finanţarea pentru această călătorie a venit pentru
ÖGfL din partea Americii. Se cuvine să reflectăm însă și asupra faptului că
instituţiile din ţările pe atunci comuniste au avut influenţă asupra
scriitorilor germani din România: de exemplu Republica Democrată Germania s-a
poziţionat în concurenţă cu Austria şi Republica Federală Germania în
promovarea autorilor germani din România, iar Securitatea s-a folosit de
politica vestului de invitare în scopul practicării spionajului extern.
Elemente din derularea rămânerii lui Pastior în Occident demonstrează că
Securitatea l-a trimis la Viena cu sarcini concrete.
11.
Alois Kommer (Universitatea „Sapientia”,
Târgu Mureș)
Presa
comunităților germane emigrate din România în Germania ca mediu de formare
identitară
În prezentarea mea voi analiza discursul
celor mai importante două publicații ale Asociațiilor germanilor emigrați din
România – Siebenbürgische Zeitung și Banater Post – referitor la formarea
identității germanilor emigrați. Aceste ziare ale celor emigrați au făcut de la
începuturile lor o publicitate masivă pentru plecarea din România, dar au fost
însă și un sprijin pentru cei emigrați. Astfel au contribuit fără dubii și la
formarea „noii” identități a celor emigrați. Analiza de față se va rezumă la
anul 1990, când a avut loc emigrarea în masă e germanilor din România.
Prezentarea dorește să surprindă dacă și cum acest discurs de formare a
identității s-a modificat după evenimentele din decembrie 1989. Se presupune că
aceste două publicații au ajuns mai ușor la cititorii din România comparativ cu
anii dictaturii lui Ceaușescu și că astfel influența lor asupra germanilor din
România s-a mărit în mod esențial.
12.
James Koranyi (Durham University)
Iron
Curtain Twitchers. A Romanian German Family during the Cold War
Germanii din Europa de Est și Centrală puteau
să călătorească dincolo de Cortina de Fier mult mai ușor decât ceilalți
europeni. Sașii sunt un exemplu deosebit de frapant în această privință: erau
încă mulți germani care locuiau în Romania chiar dacă mulți dintre prietenii și
rudele lor trăiau „dincolo” (drüben)
în vestul Germaniei. Împrăștiați pe aici și pe acolo erau sași care, din motive
variate, trăiau și ei în Austria, America de Nord sau chiar în RDG. Războiul
Rece nu a rupt brusc conexiunile dintre prieteni și familie, chiar din contră
în unele cazuri le-a intensificat. Auswanderung
nu a lăsat pur și simplu în urmă o Românie Kulturerbe germană care a existat la
periferie.
În schimb, sașii au continuat constituirea și reconstituirea culturii,
societății și infrastructurii săsești cel mai probabil în concordanță.
Această lucrare se va concentra asupra
unei familii săsești pentru a dezbate impactul (e)imigrației din timpul
Războiului Rece. Pentru aceasta, va aduce în discuție rețeaua bogata de
corespondență, vizite și material cultural care există în jurul Porții de Fier.
Frații Roland Melzer (Germania de Vest) și Martha Mesch (România) își scriau
frecvent de la începutul Războiului Rece, până la moartea lui Roland Melzer de
la începutul anilor 1980. O parte din conversații constau în cererile celor din
partea românească a familiei pentru bunuri din Germania de Vest, iar Roland
Melzer reprezenta forma materială a Vestului. Au existat și vizite de-a lungul
celor trei decenii din ambele părți și aceste vizite erau discutate ulterior
prin scrisori și vederi. În același timp, Roland Melzer formase o prietenie
apropiată cu un cuplu de sași care locuia în RDG. O relație similară s-a format
și cu acest cuplu, dar era un parteneriat puțin mai aprope de egalitate. Aceste
legături au lăsat în urmă o colecție bogată de scrisori, articole, telegrame,
chitanțe de ale unor bunuri, vederi și alte materiale la Siebenbürgen Institut. Acestea reprezintă întrezăriri ale Cortinei
de Fier din diferite puncte de vedere. Concluzionând, acest studiu de caz
dezvăluie numeroase legături dincolo de Cortina de Fier, imagini ale Europei de
Est și Vest și identitatea unei comunități din centrul sciziunilor Războiului
Rece.
13. Ioan LĂzĂrescu
(Universitatea București), Doris Sava (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)
Continuitate în
schimbare. Limba germană în România după 1989. Provocări actuale și perspective
După exodul populației germane au existat
voci în presă care anticipau imposibilitatea transmiterii generațiilor viitoare
a variantei limbii germane standard vorbite în România și, implicit,
periclitarea în viitor a statutului limbii germane ca limbă maternă. Cu toate
că au fost desființate în prima decadă, în urma numărului diminuat de elevi și
profesori, secții cu limba de predare germană în numeroase școli din mediul rural
și în orașele mai mici, învățământul în limba germană din România s-a putut
menține în continuare.
Dacă înainte de 1989 majoritatea elevilor
acestor secții aparțineau minorității germane, după masiva emigrare a
germanilor, înstituțiile de învățământ cu predare în limba germană sunt
frecventate aproape exclusiv de copii provenind din căsătorii mixte sau ai
cărori bunici erau germani, aceste școli fiind și în prezent foarte solicitate.
Cunoașterea limbii germane asigură absolvenților în țară, ci și în străinătate
perspective deosebite pe piața muncii, agenții economici căutând angajați
vorbitori de limbă germană.
Limba germană vorbită în unele regiuni ale
României, cunoscută sub denumirea „Rumäniendeutsch” (sau „rumänisches
Deutsch“), reprezintă o varietate de sine stătătoare a limbi germane standard,
proprie populației germane de pe teritoriul României, dar și a vorbitorilor
români, absolvenți ai școlilor germane, ce utilizează limba germană ca limbă
cultă sau în comunicarea profesională.
Plecând de la situația actuală, lucrarea
expune rolul limbii germane azi, dar și profilul germanisticii în noul mileniu,
când această specializare a cunoscut un regres continuu. Diverși factori
(dezvoltarea demografică, piața dinamică a muncii, politicile educaționale și lingvistice
pe termen lung, favorizarea limbii engleze ca limbă străină în educația
academică, cunoștințele de limbă eterogene sau tot mai scăzute ale candidaților
interesați de studii universitare, mobilitatea crescută, globalizarea, dar și
modul de finanțare a educației) au scăzut interesul pentru germanistică și, în
consecință, rata de înmatriculare la acest program de studiu. Viitorul
germanisticii este periciltat, pe de altă parte, și de nivelul cunoștințelor de
limbă diminuat simțitor față de anii anteriori, astfel încât se impune
adaptarea profilului programului de studiu la noua realitate, ceea ce necesită,
cu precădere, mijlocirea limbii germane.
14.
Simona MALEAROV (Complexul Muzeal Național ASTRA, Sibiu)
Turnişor.
O localitate, trei grupuri identitare
Un model multicultural aparte de
convieţuire în spaţiul transilvan este Turnişorul, devenit în anul 1951, din
punct de vedere administrativ, cartier al Sibiului. Aici, trei grupuri etnice
saşi, landleri şi români au convieţuit secole la rând fără a renunţa la identitatea lor
specifică. Dacă în Transilvania saşii sunt cunoscuţi datorită istoriei
lor de peste 850 de ani, bucurându-se în zilele noastre de o largă mediatizare,
nu acelaşi lucru se poate spune despre comunitatea cu origini germanice a landlerilor
din judeţul Sibiu. Atât saşii, cât şi landlerii reprezintă în zilele noastre un
model de conservare a identităţii etnice, culturale şi religioase, fiind şi
astăzi recunoscute şi diferenţiate doar în judeţul Sibiu prin dialect şi
îmbrăcăminte. Prezenta lucrare se axează, în mare parte, pe interviuri recente
despre viaţa de dinainte şi de după marea plecare din 1989, interviuri
realizate cu locuitori care au mai rămas în Turnişor, fie ei saşi, landleri sau
români, dar şi interviuri cu etnicii saşi şi landleri stabiliţi în Germania.
Am ales să abordez acest subiect deoarece
Turnişorul este un exemplu de convieţuire într-un spaţiu relativ restrâns, în
care fiecare grup şi-a menţinut patrimoniul etnic şi cultural chiar dacă
influenţe reciproce au existat de-a lungul vremii. Dezbaterile în urma
cercetării de teren au căutat să dea un răspuns
unor întrebări precum: Cum
şi-au pus amprenta rigurozitatea şi sobrietatea saşilor şi a landlerilor asupra
populaţiei româneşti? Ce „modele săseşti” s-au mai păstrat în anul 2019 după 30
de ani de la marea emigrare în patria de origine Germania/ Austria?
15. Hans-Christian MANER
(Historisches Seminar, „Johannes Guttenberg” Universität, Mainz)
Istorie şi memorie. Perspective ale literaturii regionale
săseşti cu privire la al Doilea Război Mondial
Plecând
de la genul literar „Heimatbücher“ a perspectivei și
funcției lor speciale, următoarele observații se vor referi la tratarea unei
anumite perioade de timp dintr-un anumit loc, astfel voi prezenta unele aspecte
ale naţional-socialismului în oraşul Codlea din Transilvania. Se va pune
accentul pe romanul „Zeiden, im Januar” de Ursula Ackrill, care va fi analizat
din punctul de vedere al unui istoric și după metoda ştiinţei istorice.
Opiniile prezentate în această operă literară despre atitudinile față de
național-socialism în această localitate se axează pe anumite personaje fictive
și istorice, precum și pe identitatea sașilor transilvăneni din Codlea.
16. Ernst Meinhardt
(Berlin)
Cumpărarea
germanilor din România. Ce știm deja și ce se ține în continuare ascuns
Până în anul 1989 nu a putut emigra niciun
etnic german din România fără să se fi plătit pentru emigrarea sa. Pe de o
parte au existat plățile „oficiale” ale Republicii Federale Germania per cap de
emigrant, convenite bilateral în negocieri strict secrete. În special în anii
1980 li s-au adăugat banii de mită, plătiți în mod „voluntar” de către cei care
doreau să emigreze pentru a-și îmbunătății șansa de a obține plecarea.
Referitor la plățile „oficiale”, între timp cunoaștem multe detalii, deoarece
avocatului dr. Heinz Günther Hüsch, membru în Bundestag și negociator timp de
decenii de partea germană, i s-a permis, după patruzeci de ani de tăcere
forțată, să iasă în public cu informațiile sale. Fragmentare însă sunt
informațiile noastre cu privere la mită, deoarece ambele părți – atât cei care
au dat șpăgi, cât și cei care le-au încasat – tac cu încăpățânare. Tăcerea
celor care au încasat nu surprinde. Cine recunoaște cu plăcere că a făcut parte
dintr-un sistem corupt? Pentru că este limpede: Chiar dacă ei au negat mereu,
mita a fost administrată de aceiași ofițeri ai Securității care au fost
responsabili și de plățile „oficiale” germane. Dar de ce tac majoritatea celor
care au dat șpagă? Există mai multe motive, între care în continuare frica de
brațul lung al Securității. Dar și o anumită recunoștință: „Este posibil ca
oamenii Securității să fi avut o reputație proastă. Pe mine însă m-au ajutat să
ies din România. De ce să-i trădez acum?” În sfârșit, un rol îl joacă și frica
în fața unor consecințe de ordin penal: Este o infracțiune să te lași mituit,
dar și să mituiești este o infracțiune.
17. Gwénola Sebaux
(Katholische Universität der West-Angers)
Consecințele
emigrării – despărțirea unităţii culturale?
Localizarea multiplă a germanilor români emigrați
În acest referat urmărim investigarea urmărilor
relevante din punct de vedere identitar ale emigrării germanilor din România.
Voi prezenta date dintr-o cercetare empirică, pe care am realizat-o la
începutul anilor 2010, în paralel, în Germania şi România. Accentul va fi pus
pe rezultatele cercetării din Germania. În urma acesteia s-a constatat că
autopoziţionările (percepţiile) germanilor din România sunt mult prea
diferenţiate, pentru a se putea folosi formula lapidară de „migranţi etnici
târzii”, care s-a impus în discursul german. Este deosebit de relevant să
analizăm în acest sens formele şi funcţiunea amintirii despre unitatea
culturală a unei minorităţi germane.
Cu accent pe şvabii bănăţeni, mă voi focusa asupra a
două teme principale: patrimoniul imaterial şi integrarea, respectiv
aculturalizarea în Germania. Mai întâi sunt extrase forme complexe de
articulare a memoriei şi a identităţii, asigurându-se astfel o imagine despre
crearea de noi elemente identitare. Mai apoi sunt explorate strategii de
aculturalizare şi provocările legate de aceasta. În final, doresc să pun în
discuţie următoarele întrebări: Cum se dezvoltă în spaţiu şi timp schimbările
identitare ale celor emigraţi? Ce linii de continuitate şi discontinuitate
există în biografiile lor? Este în joc, în ultimă instanță, ca urmare a
migraţiei, problema „identităţii culturale“? Cum se raportează cei migraţie cu
această problemă?
Se cuvine a fi pusă în discuţie şi măsura în care cei
emigraţi şi-au prelucrat propriile experienţe – deseori dureroase – şi, în
acelaşi timp, şi-au re-evaluat percepţia lor despre imaginea dominantă istoric
a imigrantului „reuşit“ în Germania şi despre Germania în rolul ei de ţară
protectoare. Scopul acestei reflecţii este, în cele din urmă, acela de a ne
focusa privirea de ansamblu asupra urmărilor emigrării şi – pe baza
afirmaţiilor migranţilor etnici – de a percepe realitatea relaţiei tensionate
între amintire şi identitate. În final, acest referat susţine teza conform
căreia termenul de emigrant oferă o perceţie restrictivă a actorilor migraţiei,
din anumite puncte de vedere, discutabilă.
18.
Scott Spector (Michigan
University, An Arbor)
Ţară de baştină şi patrie. Imagini ale sașilor
transilvăneni despre pierdere și apartenență în modernitate
Poetul sas – român Dieter Schlesak (n.
1934) a scris elegiile adunate sub titlul Transilvania Mon Amour, asociindu-le cu o serie de
fotografii ale trădării, pierderii și ale dorinței. El a început cartea cu o
referință la albumul în două volume a sculptorlui transilvănean Peter Jacobi,
prezentând compozițiile într-o manieră extrem de elaborată, cuprinzând stilul
de viață al satelor săsești transilvănene abandonate. Aceste lucrări,
printre multe altele, exploatează o introspecție asupra existenței ca o
pierdere, ca un mod de trai fragil, spectral, aflat veșnic sub amenințare.
Primul cuvânt al poeziei lui Schlesak, scris cu majuscule, este SCHWACH – un
ecou venit de nicăieri.
Cu toate acestea,
acest ecou vine de undeva. În această privință, aș dori să compar toate acestea
și alte producții estetice ale perioadei de după 1945, ce reflectă fragilitarea
tragică și pierderea cu auto-reprezentărilor sașilor transilvăneni ale
perioadelor de prezumție de forță și vitalitate din secolele al XIX-lea și al XX-lea.
Analize ale cărților etnografice transilvănene din 1813, cântece și poezii din
perioada din jurul anului 1848 și corespondența istoricului și episcopului
Georg Daniel Teutsch (1817-1893) cu istoricul prusac Heinrich von Treitschke
(1834-1896) în urma întemeierii monarhiei duale, vor fi comparate cu
reprezentări de după 1945 ale patrimoniului și bunurilor naționale. O
alternativă post 1945 este oferită de poetul Schassburg, Ursula Bedners
(1920-2005).
19. Anton Sterbling
(Hochschule der Sächsischen Polizei,Fürth)
Dinamica
specifică și auto-dinamica emigrării germanilor din România și consecințele de
lungă durată pentru identitatea colectivă și patrimoniul cultural
Procesul de emigrare a germanilor din
România a fost cercetat în multiple rânduri, din diferite puncte de vedere, cu
o mai multă sau mai puţină rigurozitate. S-au dovedit însă a fi insuficient
analizate aspectele dinamice ale
condiţiilor cadru de politică internă şi externă aflate în continuă schimbare
şi ale cauzelor emigrărilor din anii 1960, 1970 şi 1980, precum şi componentele
dinamicii proprii ale proceselor de
emigrare, îndeosebi în interacţiune cu repercursiunile şi realităţile
instituţionale şi de structură socială.
Contribuţia avută în vedere doreşte să se
focuseze în principal pe aceste aspecte dinamice legate de faptele istorice şi
pe cele ce ţin de dinamica proprie a procesului de emigrare şi a efectelor şi
urmărilor acestuia, deoarece acestea au marcat în mod specific și dinamica relaţiilor dintre imigranţii
din Germania şi „milieul” din ţara lor de origine (Sebaux 2015) şi prin aceasta
au avut un impact pe termen lung asupra înţelegerii colective a identităţii şi
a moştenirii culturale (Sterbling 2018; Sterbling 2019), care se pot ilustra în
mod exemplar. Din aceste analize fireşte că se pot extrage şi concluzii
generale, valabile şi în cazul unor procese migraţioniste asemănătoare.
20.
Claudia Şerbu (Universitatea
„Transilvania”, Braşov)
Spațiul cultural
german din Viscri după 1999 la intersecția dintre tradiție și inovare
Saşii din Viscri au fost
dintotdeauna un exemplu de hărnicie şi bună organizare socială. La sfârşitul
anilor 1990 populaţia ne-germană de aici a reînviat „germanitatea locală” şi a
integrat-o în conceptul unui turism alternativ, „community based tourism”. Se
vorbeşte astfel despre „filogermanism fără germani”, o „reinventare a culturii
săseşti fără saşi”.
Propun o cercetare empirică
care doreşte să reconstruiască transferul cultural ce a avut loc în localitatea
Viscri. Dintre întrebările de cercetare, cele mai determinante sunt
următoarele: Ce elemente culturale săseşti (unelte, practici culinare şi
sociale, artefacte şi amintiri) au fost resurse economice şi ce efecte a avut
noua imagine a satului asupra construirii identităţii populaţiei săseşti? Cum
s-au situat familiile săseşti faţă de trecutul lor cultural, cum s-a modificat
raportul faţă de propria istorie şi cum au integrat în cotidianul lor noile
condiţii de viaţă? Se mai poate vorbi despre autenticitate în contextul valorificării
comerciale a culturii? Conduce oare reprezentarea muzeală a obiceiurilor şi
cutumelor la conştientizarea propriei valori sau mai degrabă la înstrăinare
culturală?
Având în vedere numeroasele
localităţi odinioară predominant săseşti, în care patrimoniul cultural săsesc
nu este perceput ca parte a identităţii locale, se impune să identificăm care
sunt urmările ce le-ar putea avea pe viitor această schimbare culturală,
socială şi economică asupra populaţiei rămase.
21. Josef Wolf
(Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde,Tübingen)
Strămutare și
patrimoniu cultural. Ce mai rămâne din cultura materială a germanilor bănățeni?
Declinul demografic al minorităţii germane
din România impune o dezbatere privind cultura materială a grupurilor
regionale. Legaţi din punct de vedere social şi temporal, emigranţii au trăit
în prezenţa fizică a unor obiecte, în cadrul unei culturi materiale ambientale.
De regulă nu au luat cu ei lucurile care au marcat spaţiul lor personal,
acestea însoţindu-i doar în mod excepţional în noua patrie, reprezentând o
prezenţă discretă, fiind rareori percepute cu intensitate, mai degrabă
ocazional. Cercetarea este îndreptată asupra culturii materiale a şvabilor
bănăţeni şi face referire la importanţa pe care o joacă obiectele în vechea şi
noua patrie. Mai întâi sunt aduse în discuţie conceptele fundamentale de
„cultură materială” şi „patrimoniu naţional” pentru ca, mai apoi, să se abordeze,
pe baza listei oficiale a monumentelor istorice, problema patrimoniului
monumentelor considerate demne de a fi păstrate. În final este discutată
problema importanţei şi a însemnătăţii anumitor obiecte pentru populaţia de
astăzi, precum şi a valorii culturii materiale a şvabilor bănăţeni în peisajul
regional muzeal şi al aşezărilor.