Ioana Petcu
Lector universitar doctor al Facultății de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, critic de teatru și autor al unor cărți de teorie teatrală sau cinematografică: Urmașii lui Thespis (2012), Dialoguri imaginare cu filmul (2015), Istoria teatrului românesc – curs (2018), Fragmentarium cu Shakespeare (2019). Face parte dintre vocile criticii ieșene (este membră în Asociația Internațională a Criticilor de Teatru), remarcându-se, de asemenea, în domeniul cercetătii și fiind activă prin proiecte culturale locale. E autoarea mai multor studii și articole în reviste academice din România, Republica Moldova, Germania și Statele Unite ale Americii.
CONFERINȚA Cum vă (mai) place Shakespeare? Dramaturgi români sub semnul bardului: Marin Sorescu, Matei Vișniec, Olivia Negrean
Rezumat: Marele Will se vede azi mai mic, dar mai strălucitor? A devenit azi un pretext dramaturgic, o rampă de lansare pentru subiectele actuale sau pentru universul tematic obsedant al autorilor? Care sunt procedeele prin care mitul e desprins din manualul de istorie a teatrului și e adus în spațiul public azi? Ne aflăm, de fapt, în fața unor întrebări inepuizabile, pentru care contează răspunsul dat – aproape în manieră postdramatică – în fiecare moment al existenței lor. Am adunat în această prezentare trei dramaturgi români care au revizitat, fiecare în stilul și într-o anumită perioadă, figura marelui Will, a prietenului Will. Trei piese, trei stiluri, trei mărturii despre artist și arta spectacolului, din anii ’80 până azi, trei viziuni descentralizatoare, dar și tangente. Vărul Shakespeare este unul dintre textele mai puțin cunoscute și aproape deloc montate ale lui Marin Sorescu. Dincolo de jongleriile inter- și metatextuale, dincolo de discursul ludic și de efectele teatrale, scriitorul român pune accent pe întâlnirea dintre limbajul poeziei elisabetane și comicul autohton. Richard al III-lea îl vizitează pe regizorul Vsevolod Meyerhold în Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec. Precum un autoportret, poate, al autorului strecurat în personajul lui Meyerhold, piesa se întoarce – prin paradoxurile, prin teatralitatea, prin intersecțiile dintre timpi, culturi și voci auctoriale – spre un mesaj cât se poate de clar în privința libertății artistului, mesaj care – dovadă sunt situațiile actuale globale – sunt de o continuă actualitate. Cu ce se mănâncă Shakespeare se întreabă amuzată, dar și cu subînțeles, actrița Olivia Negrean, autoarea textului FEAST (a play in one cooking). Și ne răspunde prin modalitatea ei de construcție dramaturgică și prin proiectul desfășurat în cadrul Institutlui Cultural Român (Londra), în care Philip Parr montează spectacolul produs de Parrabbola Theatre Company (2019). Numărându-se printre puținele autoare din România care abordează sfera rescrierilor operelor shakespeariene, Negrean oferă cititorului sau spectatorului un exercițiu inteligent în care există o evidentă doză de feminism deloc acuzatoare. Perpetua problematică rostogolită parcă prea des uneori în spațiul public referitoare la misoginia bardului de la Avon este în acest caz recalibrată într-un joc al vocilor diferite, a șase personaje feminine care nu-l acuză, ci-l împărtășesc pe Shakespeare (aburind) ca pe mâncare caldă în public. Shakespreare se gătește și se mănâncă, așadar, alături de și împreună cu publicul.