JEAN PONCET
POUR UNE RÉPUBLIQUE DES PASSEURS
Traduire la littérature et la philosophie
écrites dans des langues de diffusion restreinte
Mesdames et Messieurs les professeurs, chercheurs, étudiants, amoureux des lettres qui travaillez ici sous l’égide de Lucian Blaga,
Je voudrais tout d’abord vous dire ma gratitude d’avoir été invité à participer à ce colloque consacré à un auteur qui m’est cher. Ma gratitude et j’ajouterais, puisque vous m’avez aussi fait l’honneur de me demander d’en être le « keynote speaker », une fierté teintée de quelque inquiétude. Certes, depuis plus de trente ans, je m’efforce de promouvoir dans l’espace francophone la poésie roumaine et tout particulièrement l’immense poète et intellectuel qu’est Lucian Blaga, et cela peut justifier ma présence aujourd’hui en ces lieux. Pour autant, la question de ma légitimité comme « keynote speaker » est ouverte : je ne suis pas un universitaire – ou, si je l’ai été, c’était il y a fort longtemps et mon domaine n’était pas la littérature mais la phonétique et la linguistique ; pire, je n’ai jamais eu, je l’avoue, une grande appétence pour la recherche universitaire, encore moins lorsqu’elle porte sur la littérature, dont j’ai beaucoup de mal à parler ; bien que linguiste, je ne suis pas non plus un traductologue. Que suis-je donc ? À cette question, je préfère répondre par ce que je fais : j’écris et je traduis de la poésie. Vous l’aurez compris, je suis un « faiseur » et je me concentre sur ma pratique plutôt qu’à l’analyse de celle-ci.
En revanche, il est un domaine qui m’intéresse tout particulièrement : ce sont les conditions dans lesquelles la littérature se diffuse d’un pays à l’autre. Et ma longue fréquentation de votre pays m’a permis de constater les immenses obstacles que rencontre la Roumanie en cette matière. Je voudrais donc examiner quelques-uns de ces obstacles et voir comment il est possible de les franchir ou, du moins, s’il est possible d’améliorer un tant soit peu la situation actuelle. Ce faisant, je me concentrerai sur les problèmes de diffusion rencontrés par la littérature et la philosophie, en mettant un accent tout particulier sur le domaine qui m’est la plus cher, que je connais le mieux et qui rencontre le plus de difficultés : la poésie.
1. Importance de la traduction dans le monde contemporain
La traduction est à peu près aussi vieille que l’écriture. En témoigne, par exemple, la célèbre pierre de Rosette, ce fragment de stèle gravée de l’Égypte antique portant trois inscriptions d’un même texte en deux langues (égyptien et grec) et trois écritures (hiéroglyphes, démotique et grec) qui permit à Champollion de déchiffrer les hiéroglyphes au XIXe siècle. Si l’utilité est évidente de traduire des textes législatifs dans des pays souvent multi-ethniques et plurilingues, les textes sacrés constituent également un matériau de choix pour les traducteurs car ils permettent, théoriquement du moins, de rassembler les hommes en une communauté de foi au sein du pays où est née telle ou telle religion mais aussi dans des terres voisines voire plus lointaines : les traductions de la Bible, par exemple, abondent, se multipliant dès le Ier siècle de notre ère au fur et à mesure que le christianisme se répand, jusqu’à couvrir aujourd’hui pratiquement toutes les langues écrites du monde.
Mais restons dans le domaine de la littérature. Examinez chez vous les étagères sur lesquelles vous rangez vos livres et comparez le nombre de ceux qui ont été écrits en roumain avec ceux qui sont écrits en une langue étrangère ou qui sont des traductions d’une langue étrangère. Je ne connais pas vos étagères mais je connais les miennes : les livres étrangers y sont largement majoritaires. Dans le monde éditorial globalisé d’aujourd’hui, la traduction est devenue une activité majeure. Je ne connais pas les chiffres pour la Roumanie, mais je peux vous donner ceux de la France. Je me baserai pour cela sur deux études, l’une publiée sur son site par la Société des Gens de Lettres[1]
il y a une dizaine d’années, l’autre constituant un travail collectif effectué en 2016 par les étudiants du Master professionnel Lettres, spécialité « Monde du livre » à l’Université d’Aix-Marseille[2].
Que nous révèlent ces deux études ? D’abord, que l’édition française est celle qui traduit le plus largement l’ensemble des langues écrites et propose la plus grande diversité des littératures du monde. La France est, devant l’Allemagne, le premier pays traducteur, réalisant 13% des traductions effectuées dans le monde en 2004. Le résultat est visible dans les librairies comme il l’est sur mes étagères : un livre publié sur six est une traduction et ce chiffre va croissant, le nombre de traductions augmentant en moyenne de 3% par an.
Pour autant, dans le vivier littéraire mondial où vont puiser traducteurs et éditeurs, tous les pays et toutes les langues ne sont pas à égalité, loin de là. Ainsi en France, en 2014, les treize langues les plus traduites représentaient plus de 90% des traductions, tous secteurs éditoriaux confondus. Ces treize langues sont :
– l’anglais, avec 59% de l’ensemble des traductions tous secteurs confondus, soit plus d’un titre sur deux. La langue anglaise est plus majoritaire encore dans la catégorie des romans, puisqu’une traduction de l’anglais sur deux est un roman, tandis que les trois quarts des romans traduits le sont de l’anglais ;
– viennent ensuite, loin derrière l’anglais, l’allemand (5,4% des traductions) ;
– l’italien (4,5%) ;
– l’espagnol (3,7%) ;
– le japonais (11,8% si l’on tient compte des mangas, très en vogue ; 3% si l’on s’en tient au roman) ;
– les langues scandinaves (par ordre de poids décroissant, suédois, danois, norvégien, islandais : 2,4% toutes ensemble) ;
– le russe, le néerlandais, le chinois et l’arabe (chacune autour de 1%).
Bien entendu, ces chiffres ne sont pas immuables. Ils fluctuent en fonction des modes et des évolutions géopolitiques. On notera ainsi que l’allemand a perdu 2 points entre 2010 et 2014, alors que le chinois et l’arabe faisaient leur apparition dans les statistiques en 2012.
Cette prépondérance écrasante de l’anglais sur les autres langues est universelle. Je me réfère ici à l’Index Translationum de l’UNESCO, qui liste l’ensemble des livres traduits dans le monde depuis 1932. En m’en tenant à la période 1979-2012, pour laquelle l’UNESCO a mis en ligne sa base de données[3], le nombre d’œuvres traduites de l’anglais, sur une durée de 33 ans donc, s’élève à quelque 1.266.000. Les œuvres en langue française arrivent en deuxième position avec 226.000 : plus d’un million (83%) en moins ! À partir de la dixième place, le nombre de livres traduits dans la période de référence chute à moins de 20.000 et moins de 10.000 après la vingtième place.
Arrivé à ce point de mon exposé, je voudrais tirer une première conclusion. La traduction est une richesse vitale. Sans elle, impossible de connaître d’autres littératures que celles écrites dans notre langue maternelle et dans les quelques langues étrangères – forcément en nombre très limité – que nous pouvons éventuellement connaître. De fait, une œuvre non traduite n’a pratiquement pas d’existence en dehors de son pays d’origine. La traduction nous ouvre donc au monde, mais de façon très inégale considérant le poids de la littérature anglo-saxonne dans le flux global de traduction.
2. La traduction du roumain en France
À ce stade, vous vous demandez certainement où se situent les œuvres en langue roumaine et votre interrogation est d’autant plus légitime que c’est précisément l’un des objets de cette conférence. La réponse est : en 25e place avec quelque 5.500 livres traduits dans le monde sur une période de 33 ans.
Je n’ai malheureusement pas trouvé de statistiques sur le nombre de livres roumains traduits en France et la base de données de la Bibliothèque nationale de France n’est pas à jour. Par bonheur, si j’ose dire, le nombre de traducteurs du roumain en France est très limité et il est relativement facile de lister leurs publications. Sauf erreur de ma part, la France compte neuf traducteurs du roumain régulièrement actifs : cinq francophones de naissance (Nicolas Cavaillès, Jean-Louis Courriol, Laure Hinckel, Philippe Loubière et moi-même), quatre d’origine roumaine (Linda Maria Baros, Radu Bata, Florica Courriol et Marily Le Nir). Sur la période 2020-2022, tous secteurs confondus et en incluant les auteurs roumanophones de la République de Moldavie, 19 traductions ont été publiées, soit à peine plus de six par an : treize romans (dont deux romans policiers)[4] ; un essai[5] et cinq recueils ou anthologies de poésie[6]. On notera, au passage, que la philosophie n’est pas présente : elle ne l’est d’ailleurs pas, à ma connaissance, depuis 1995 quand, peu de temps avant de disparaître, la Librairie du Savoir publia Trilogie de la culture et L’Espace mioritique de Lucian Blaga. Je reviendrai plus tard sur le travail remarquable et malheureusement inachevé accompli par cet éditeur.
Que retenir de ces chiffres ? D’abord que les romans arrivent largement en tête des œuvres traduites. Cela reflète, bien sûr, la réalité de la production éditoriale. Mais, s’agissant du moins de la France, cela reflète aussi, à coup sûr, le fait que les traducteurs sont rémunérés par les éditeurs lorsqu’ils traduisent des romans alors qu’ils ne le sont pratiquement jamais lorsqu’ils traduisent de la poésie. Dès lors, ce ne saurait être un hasard si les trois seuls traducteurs qui traduisent uniquement de la poésie – Linda Maria Baros, Radu Bata et moi-même – sont eux-mêmes des poètes : traduire de la poésie, j’aime à le répéter, c’est écrire de la poésie et la traduction fait donc partie intégrante de leur travail de poète. Des six autres traducteurs, seul Nicolas Cavaillès a une activité régulière, même si elle est plus rare, dans le domaine de la poésie : il en traduit parfois (Emil Botta, Constantin Acosmei, Ileana Mălăncioiu et Matei Vișniec), il en publie aussi dans sa petite maison d’édition Hochroth, mais la majorité de son temps est clairement consacrée à son travail de référence sur Cioran, la traduction de romans et l’écriture de son œuvre romanesque propre. À Jean-Louis Courriol, qui forme avec son épouse Florica un couple de traducteurs prolifiques, on doit une seule traduction poétique mais il s’agit de Mihai Eminescu et cette anthologie bilingue de 150 pages est, à ce jour, la seule existante dans le monde francophone.
Le nombre réduit de traducteurs du roumain conduit naturellement à un nombre tout aussi réduit de traductions. On l’a vu tout à l’heure, la moyenne annuelle est d’environ quatre romans et deux recueils poétiques. Face à la production littéraire roumaine, c’est bien peu et, en dépit du travail méritoire des traducteurs concernés et de leurs éditeurs, ils ont souvent l’impression de tenter de vider un océan avec une petite cuillère. En ce qui me concerne, j’avoue éprouver une immense frustration, ne pouvant traduire plus que je ne le fais, à laisser de côté des figures majeures de la poésie roumaine moderne et contemporaine : Tudor Arghezi, George Bacovia, Gellu Naum, Nichita Stănescu et, plus près de nous, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureșan, Marta Petreu, pour n’en citer que quelques-uns.
Je suis d’autant plus inquiet pour l’avenir que la moyenne d’âge des traducteurs de roumain est relativement élevée : 65 ans, l’écart allant de 43 à 85 ans. Et la relève est loin d’être garantie si l’on considère l’évolution de l’enseignement du roumain en France. Celui-ci est, en effet, en recul constant depuis des décennies. Il a disparu d’universités où il occupait une place importante, comme Montpellier ou Lyon, ne subsistant que dans trois universités (Sorbonne nouvelle – Paris 3, Strasbourg et Aix-Marseille Université) ainsi, bien sûr, qu’à l’Institut national des langues et civilisations orientales (INALCO). Aucune de ces formations ne débouche sur un diplôme d’État : au mieux, il s’agit d’un diplôme d’université sur un ou deux ans ; dans la plupart des cas, il s’agit de formations courtes de 2e ou 3e langue, dans le cadre de licences de langue romane (italien, espagnol ou portugais) ou de licences de langue étrangère appliquée (appliquées essentiellement au commerce international). À l’INALCO même, où l’enseignement est le plus spécialisé, les filières dites « professionnelles » (Commerce international, Relations internationales, Communication et formation interculturelles, Didactique des langues, Textes Informatique Multilinguisme) attirent un nombre croissant d’étudiants qui se détournent des études purement littéraires par crainte de ne pas trouver de débouché.
Sur les cinq traducteurs francophones de naissance, trois ont fait des études universitaires de roumain. Mais, dans tous les cas, il s’est agi d’études plus ou moins tardives succédant à des cursus tout autres et conduisant à des réorientations professionnelles. Les deux autres sont des autodidactes venus à la langue roumaine en raison de séjours professionnels en Roumanie. Il y a fort à parier que l’arrivée quasiment fortuite des francophones dans la traduction littéraire perdurera et que ceux-ci demeureront très peu nombreux.
Restent pour les épauler les Franco-roumains bilingues. On l’a vu, quatre sont actuellement actifs en France, dont trois sont issus de familles roumaines qui pratiquaient quotidiennement le français à la maison. Or, considérant le recul de la francophonie, voire de la francophilie, en Roumanie, il est probable que ce type de situation devienne de plus en plus exceptionnel.
Dans ce contexte de pénurie de traducteurs de langue maternelle française ou bilingues, on comprendra que les auteurs roumains, et plus spécifiquement les poètes, puissent ressentir une grande frustration à voir leurs œuvres cantonnées au lectorat roumanophone. Deux voies s’ouvrent alors à eux : soit être traduits en français par des locuteurs de langue maternelle roumaine ayant appris le français mais non bilingues, soit écrire eux-mêmes en français. Dans les deux cas, on va le voir, la qualité des textes résultants est variable et souvent décevante.
3. Traduire en français en Roumanie
Une expérience personnelle pour commencer.
En 2013, l’Institut culturel roumain à Bucarest m’a téléphoné, me demandant si je voulais bien réviser la traduction d’un essai d’histoire littéraire qu’il souhaitait présenter au Salon du livre de Paris, dont la Roumanie était le pays invité. Ayant dit oui, j’ai rapidement reçu les 208 pages de la version française (mais pas la version originale roumaine). La personne qui avait effectué la traduction m’était bien connue, ses productions catastrophiques étant, pour des raisons que j’ignore, très répandues sur le marché roumain. C’est donc avec quelque inquiétude que j’ai commencé à lire et à réviser le texte. Et ce qui devait arriver arriva : parvenu à la troisième page, j’ai été contraint de cesser de réviser quoi que ce soit car je ne comprenais absolument pas ce que signifiait le texte prétendument français. J’ai donc demandé à l’Institut de m’envoyer l’original roumain et j’ai retraduit le tout car cela allait infiniment plus vite que de corriger un texte qui était à réécrire de fond en comble.
La personne en question, par ailleurs poète, sévit bien évidemment aussi dans le secteur poétique. Et bien d’autres avec elle, avec plus ou moins de (non-)bonheur… Je le constate à chacune de mes venues en Roumanie. Dans tous les festivals de poésie auxquels je participe, mes amis poètes m’offrent gentiment leurs derniers recueils, souvent en roumain, parfois traduits en français. Et je ne sais jamais comment leur dire que la traduction est mauvaise, qu’elle ne les sert en rien, voire qu’elle les dessert. En j’en souffre d’autant plus que je sais que, dans bien des cas, ce sont eux qui paient la traduction, avec leur propre argent.
Certes, tout n’est pas à jeter. Et dans les cas où la traduction, sans être très poétique, est néanmoins lisible, elle a au moins le mérite d’exister. Cela rend la lecture un peu frustrante car on sent bien que ça pourrait être mieux dit et que la traduction ne rend pas pleinement justice à l’original. Mais c’est précisément une telle frustration qui m’a donné envie d’apprendre le roumain. Sans elle, je ne serais jamais devenu traducteur de poésie roumaine et je ne serais pas devant vous aujourd’hui !
Je voudrais, arrivé ici, rendre un bref hommage au professeur Paul Miclău. Car c’est bien lui et son anthologie de la poésie de Lucian Blaga[7] qui m’ont causé la frustation que je viens de dire et m’ont incité à apprendre le roumain. Contrairement à ce qu’avance une jeune traductologue roumaine[8], je ne considère pas que l’anthologie du professeur Miclău soit une « grande traduction ». Elle comporte trop d’impropriétés linguistiques, d’erreurs, parfois seulement des expressions « qui ne font pas français » et stoppent le lecteur dans sa découverte du texte une fraction de seconde de trop, lui ôtant ainsi le plaisir d’une poésie pourtant sublime. Quelques exemples :
– dans le poème Lumina / La lumière[9], Miclău traduit
Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și data-a
un semn Nepătrunsul
par
Le néant gisait dans l’agonie,
quand seul flottait dans les ténèbres et fit
un signe l’Impénétrable
Seul est ici une traduction bien faible de singur : singur, c’est plutôt solitaire, alors que seul traduirait plutôt doar.
– dans le poème Tămîie și fulgi/ Encens et neige[10], il s’efforce de trouver des rimes en français afin de rendre les rimes du roumain, d’ailleurs irrégulières comme souvent chez Blaga. Ainsi traduit-il
Prin sat trec sănii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri
par
Les lourds traineaux de silence par le village passent.
Mes cils devinent le sentier
des anciens baisers
La rime sentier – baisers, trouvée en désespoir de cause, ainsi qu’on y est souvent contraint lorsqu’on tient à la maintenir, valait-elle vraiment de scinder le deuxième vers en deux moitiés au rythme bancal (7 et 5 syllabes) de mauvais alexandrin ?
– dans le poème Noi, cîntăreții leproși/ Nous, les chanteurs lépreux[11], răni lăuntrice du premier vers, traduit blessures internes, font plus penser à un éclatement de la rate qu’aux blessures intimes des poètes.
Mais, dans l’ensemble, le texte de Miclău se laisse lire et, s’il n’est pas toujours d’une grande élégance sonore et rythmique, il n’est jamais indigne et il est parfaitement compréhensible. Les Poèmes de la lumière dans la version de Paul Miclău ne sont pas une « grande traduction » mais, avec ses 604 pages couvrant l’ensemble des cycles poétiques de Blaga, cette épaisse anthologie constitue une œuvre précieuse qui m’a permis de découvrir Blaga et qui, dans une large mesure, a changé ma vie, même si cela peut paraître un peu trop emphatique. Ce qui n’aurait pas été le cas si j’étais d’abord tombé sur une autre anthologie, plus mince, également publiée aux éditions Minerva quatre ans avant celle de Miclău[12]. Par délicatesse, je ne mentionnerai pas le nom de l’auteur de la traduction :
– dans le poème Lumina / La lumière déjà cité pour Miclău, on trouve ici[13]
Le Rien gisait à l’agonie
quand, tout seul voguant dans le noir, fit
un signe, l’Impénétré
où le Rien (même doté d’une majuscule) est tout à fait impropre au contexte métaphysique du poème, de même que voguant implique quelque surface marine alors que le Créateur est généralement plutôt perçu comme flottant dans les airs. Quant à l’Impénétré, il pourrait, au mieux, être l’Impénétrable si le sémème pénétrer n’était pas porteur d’une ambigüité qu’il vaut mieux ici éviter.
– dans le poème La curțile dorului / Au manoir de l’ardente langueur[14],
Prin vegherile noastre — site de in —
vremea se cerne
par
Par nos veillées — tamis de lin —
le temps se tamise
qui rassemble en dix mots trois impropriétés majeures : 1) l’extrème proximité de tamis et se tamise est rédhibitoire, 2) même si tamis de lin, venant en apposition à nos veillées, éclaire la métaphore, la phrase par nos veillées le temps se tamise demeure assez obscure et bancale et 3) l’utilisation de la forme réflexive se tamise ayant comme sujet le temps est, en français, très maladroite.
– la traduction du titre, qui est certes fort difficile à rendre en français, est ici particulièrement ratée, transformant Blaga en auteur de romance à l’eau de rose !
– à la fin de la première strophe de ce même poème, on trouve le syntagme raiul sorin traduit par paradis soleillin, invention pour le moins hardie et assez peu euphonique que solaire aurait pu avantageusement remplacer.
Bref, on comprend pourquoi, quatre plus tard, les éditions Minerva ont décidé de publier la traduction de Paul Miclău.
4. Écrire en français en Roumanie
Confrontés à un environnement peu favorable à la visibilité internationale de leurs œuvres – langue de diffusion restreinte, pénurie de traducteurs de langue maternelle francophone ou bilingues, qualité souvent déficiente des traductions locales – quelques poètes roumains, en nombre encore limité mais en lente progression, ont décidé de se traduire eux-mêmes, voire d’écrire directement en français. Pas forcément tous leurs livres, d’autant que, lorsque je les interroge sur leurs motivations, ils avancent souvent le fait que le poème leur vient parfois en français et non en roumain.
Il existe, certes, une vieille et glorieuse tradition de l’usage de la langue française chez les écrivains et intellectuels roumains. Vous les connaissez, bien sûr, mais j’aimerais ici mentionner les plus prestigieux d’entre eux en prononçant leur nom tel qu’il est connu dans l’espace francophone : Alexandre Macedonski, Panaït Istrati, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Eugène Ionesco (de l’Académie française), Cioran, Gherasim Luca, Virgil Ierunca, George Astalos… Et le phénomène ne s’interrompt pas. Au cours des trente dernières années se sont installés en France au moins trois poètes d’origine roumaine et écrivant leur œuvre en français : Radu Bata en 1990, Linda Maria Baros en 2000 et Rodica Draghincescu en 2005.
Oui, les auteurs roumains francophones ne manquent pas. Pour autant, cela ne veut pas dire qu’il est facile à tout Roumain d’écrire en français. Certains – Macedonski, Tzara, Ionesco ou Bata – ont eu l’avantage de grandir dans des familles pratiquant le français. Tel n’est pas le cas des autres. qui ont dû apprendre, souvent dans la douleur, à maîtriser cette langue qui n’était pas celle de leur berceau. C’est Istrati qui, dans une lettre à Romain Rolland[15], parle le mieux de cette lutte acharnée : « On ne saura jamais combien de fois par jour je hurle de rage, m’ensanglante la gueule, et brise mes dents en mordant furieusement dans cet outil rebelle à ma volonté. »
Or, pour en revenir aux poètes roumains d’aujourd’hui qui décident de passer à la langue française, je ne suis pas certain que tous aient en eux la volonté inébranlable d’un Istrati ou le don d’un Fondane ou d’un Cioran. Aussi, les poèmes rédigés en français que m’envoient mes amis roumains souffrent-ils souvent des mêmes maux que les traductions roumaines dont j’ai parlé précédemment : graves fautes de langue dans le pire des cas, manque de poéticité ou euphonie déficiente le plus souvent. Certains m’envoient leur manuscrit avant publication afin que je leur fasse part de mes remarques : on peut aboutir alors à de très beaux textes, tels les deux derniers recueils de Valeriu Stancu, publiés en France et en Roumanie[16]. D’autres ne le font pas, soit parce qu’ils ne me connaissent pas ni d’autres poètes français, soit parce qu’ils ont peur de déranger, soit peut-être qu’ils se font des illusions sur leur français. Les résultats sont alors très souvent décevants.
5. La traduction de la philosophie : le cas Lucian Blaga
Avant de conclure, je voudrais aborder la situation de la philosophie roumaine, non que j’en aie une connaissance avancée, mais parce que, par nature, elle se trouve dans la même situation marginale au regard de sa circulation internationale. Je ne pense pas qu’aucune traduction d’une œuvre philosophique roumaine n’ait été publiée au cours des vingt dernières années. Ne pouvant donc me baser sur des chiffres, je vais vous proposer une petite étude de cas qui me touche de près, puisqu’il s’agit de Lucian Blaga.
Vers la fin des années 80, alors que j’avais commencé à traduire quelques poèmes de Blaga, je me suis retrouvé à travailler à Paris, dans le quartier du Panthéon. Un jour, déambulant dans les rues environnantes, je suis tombé sur une petite libraire où les livres avaient tendance à crouler les uns sur les autres. Mais ce qui m’a arrêté, c’est qu’en vitrine figuraient plusieurs livres roumains en traduction française. Je suis entré et j’ai entamé une discussion avec le propriétaire des lieux, un Roumain charmant, parfait francophone, qui s’appelait George Pișcoci-Dănesco. En même temps que sa librairie, il avait fondé une maison d’édition qui portait le même nom : Librairie du Savoir. Apprenant mon intérêt pour Lucian Blaga et le travail que j’avais entamé, il m’avait dit son intention de traduire et publier son œuvre philosophique. Il avait constitué pour cela une petite équipe franco-roumaine, sorte de phalanstère intellectuel que je percevais comme anarchiste de droite et qu’il définissait comme anti-totalitaire. On trouvait dans ce groupe un noyau familial – George Pișcoci-Dănesco et son épouse Mariana, tous deux philosophes – auquel s’étaient adjoints trois Français, Thomas Bazin, Yves Cauchois et Raoul Marin, dont j’ignore le parcours. C’est ainsi qu’en sept ans, entre 1989 et 1995, cette équipe a réussi l’exploit de publier pas moins de six des ouvrages philosophiques de Blaga : Éloge du village roumain[17], Les Différentielles divines[18], L’Être historique[19], Trilogie de la connaissance[20], L’Espace mioritique[21] et Trilogie de la culture[22]. Peu de temps après, George Pișcoci-Dănesco s’est trouvé pris dans une violente tourmente politico-éditoriale, sa librairie a été incendiée, l’aventure de sa maison d’édition a été stoppée net et la traduction de l’œuvre philosophique de Blaga avec. Elle n’a pas repris depuis.
Je trouve l’histoire de ces traductions philosophiques emblématique des difficultés que rencontrent les auteurs roumains, même les plus grands (hors romanciers), à être traduits en France. Les grands éditeurs ne s’y intéressent pas : Mircea Eliade n’a pas réussi à convaincre Payot de publier la philosophie de Blaga[23], comme j’ai échoué à placer sa poésie chez Gallimard. Ce sont de petits éditeurs, à l’existence précaire, comme la Librairie du Savoir ou Jacques André, pour la poésie de Blaga, qui font le travail.
6. Quelle solution alors ?
Je pense que vous l’avez vue se dessiner au fur et à mesure que je déroulais mon discours. Si les traducteurs de langue maternelle francophone ou bilingues ne suffisent pas à satisfaire les besoins et si les textes français, traductions ou originaux, produits en Roumanie n’ont pas la qualité littéraire attendue, je ne vois pas d’autre solution que l’entraide et la coopération. Ce que j’ai fait à la demande de l’Institut culturel roumain, en corrigeant – en l’occurrence, en retraduisant – le livre qu’il souhaitait publier, ce que j’ai fait pour mon ami Valeriu Stancu et quelques autres, ce travail de relecture, de correction, d’amendement en amont de la publication devrait être systématisé. Et comme il est évident que je ne saurais suffire à moi seul à couvrir les besoins du monde littéraire roumanophone, il convient, à mon sens, de mettre en place une structure formelle et fonctionnelle de mise en relation des auteurs roumains avec des francophones prêts et aptes à les aider.
Dans ses grandes lignes, une telle structure devrait reposer sur une base de données répertoriant, d’un côté, les coordonnées des assistants volontaires, en spécifiant leur langue maternelle, les langues étrangères qu’ils pratiquent, leur domaine de spécialité (poésie, philosophie, art, histoire, etc…) et, d’un autre côté, les coordonnés des demandeurs d’aide, ces derniers apportant toutes précisions jugées nécessaires sur la nature de leur demande. Cette base de données, une fois mise en ligne et gérée par une petite équipe de volontaires, pourrait fonctionner comme une sorte de site de rencontre, mais pour des rencontres de nature plus intellectuelle…
Vous aurez remarqué que j’insiste sur la notion de volontariat. Cela n’exclut pas, le cas échéant, qu’un éditeur, un organisme culturel public ou une institution de mécénat puisse rémunérer l’assistant. Auquel cas, il conviendra de réfléchir à un nouveau type de contrat, qui pourrait être dérivé des contrats de traduction sans leur être identique, puisqu’il ne s’agit pas de traduction au sens propre. Mais il ne me paraît pas souhaitable que la question financière soit une condition préalable au fonctionnement de ce système, en tout cas certainement pas dans sa phase initiale.
Cette coopération dans la production des textes, dans la mesure où elle permet de savoir ce qui se prépare en amont de la publication, pourrait même déboucher sur une coopération éditoriale avec des livres coédités et/ou diffusés non seulement en Roumanie, mais aussi dans les pays francophones. Car il ne suffit pas de produire un livre écrit en bon français, il faut aussi qu’il rencontre le public pour lequel il a été écrit. Or, je me suis toujours demandé quel était l’intérêt pour les maisons d’édition et les auteurs roumains de publier des traductions en langues étrangères qui ne sont distribuées et vendues qu’en Roumanie. Rares sont les touristes francophones entrant dans les librairies roumaines pour y acheter des livres en français, hormis peut-être quelques beaux livres de photographies. Tout aussi rares sont les librairies roumaines à l’étranger qui pourraient diffuser ces livres. Et le Festival du livre de Paris, qui remplace depuis cette année l’historique Salon du livre, n’autorise même plus les stands à vendre leurs livres, la vente devenant l’exclusivité de la « librairie du Festival » qui accepte uniquement les ouvrages diffusés en France. C’est pourquoi, cette année, l’Institut culturel roumain a pu exposer sur son stand un large éventail de publications récentes, mais aucun des livres venus de Roumanie n’a été autorisé à la vente, même pas les quelques-uns qui étaient écrits en français ! Aboutissement d’une dérive mercantile qui, si l’on n’y prend pas garde, sera fatale aux petits éditeurs et aux projets marginaux. Or, c’est précisément dans ces marges que vit la littérature qui nous intéresse ici.
J’appelle mon projet « la République des passeurs » parce que l’humanité mondialisée d’aujourd’hui ne peut se contenter de la libre circulation des marchandises. La pensée, les œuvres de culture et de beauté, doivent aussi pouvoir circuler, indépendamment de leur valeur marchande. La poésie, la philosophie, l’histoire, ne s’échangent pas à coup de millions de dollars dans les salles de vente comme les sculptures de Jeff Koons. Elles relèvent plutôt de la chose publique, res publica, et doivent être défendues comme telles. Les intellectuels, les poètes, les philosophes constituent l’armée qui, à défaut de sauver le monde, préservera peut-être son âme et l’éthique indispensable à notre survie. Dans ce combat, les ego n’ont pas de place, seule la plus large coopération de tous avec tous. Pour que l’esprit passe en abattant les frontières, quelle qu’en soit la nature.
J.P.
[1] https://sgdl.org/sgdl-accueil/presse/presse-acte-des-forums/la-traduction-litteraire/1519-les-chiffres-de-la-traduction-par-geoffroy-pelletier
[2] https://mondedulivre.hypotheses.org/4645
[3] http://portal.unesco.org/culture/en/ev.phpURL_ID=7810&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=
201.html
[4] Igor Bergler, La Bible perdue (Biblia pierdută), traduit par Laure Hinckel, Fleuve noir, Paris, 2020 ; Lucian-Dragoș Bogdan et Jacky Schwartzmann, Le Coffre (Femia din portbagaj), traduit par Jean-Louis Courriol, Points, Paris, 2021 ; Matei Călinescu, La Vie et les opinions de Zacharias Lichter (Viața și opiniile lui Zacharia Lichter), traduit par Nicolas Cavaillès, Circé, Oberhausbergen, 2020 ; Mircea Cărtărescu, Melancolia, traduit par Laure Hinckel, Les Éditions Noir sur Blanc, Paris, 2021 ; Nicoleta Esinencu, L’Évangile selon Marie (Evanghelia după Maria), traduit par Nicolas Cavaillès, L’Arche, Montreuil, 2021; Tudor Ganea, La Femme qui a mangé les lèvres de mon père (Cazemata), traduit par Florica Courriol, Le Nouvel Attila, Paris, 2020; Cătălin Mihuelac, Les Oxenberg & les Bernsteins (America de peste pogrom), traduit par Marily Le Nir, Les Éditions Noir sur Blanc, Paris, 2020 ; Alina Nelega, Comme si de rien n’était (Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat), traduit par Florica Courriol, Des femmes, Paris, 2021 ; Liviu Rebreanu, La Révolte (Răscoala), traduit par Jean-Louis Courriol, Éditions Non Lieu, Paris, 2021 ; Doina Ruști, Zogru, traduit par Florica Courriol, Les Éditions du Typhon, Marseille, 2022 ; Corina Săbau, Et on entendait les grillons (Și se auzeau greierii), traduit par Florica Courriol, Belleville éditions, Paris, 2021 ; Mihail Sebastian, La Ville aux acacias (Orașul cu salcâmi), traduit par Florica Courriol, Mercure de France, Paris, 2020 ; Bogdan-Alexandru Stănescu, L’Enfance de Kaspar Hauser (Copilăria lui Kaspar Hauser), traduit par Nicolas Cavaillès, Phébus, Paris, 2021.
[5] Cătălin Pavel, L’Archéologie de l’amour (Arheologia iubirii de l’amour. De la Neanderthal la Taj Mahal), traduit par Jean-Louis Courriol, L’Aube, La Tour d’Aigues, 2022
[6] Ana Blandiana, Variațiuni pe o temă dată / Variations sur un thème donné, traduit par Jean Poncet, Jacques André éditeur, Lyon, 2022 ; Ana Blandiana, Clair de mort – Anthologie, traduit par Jean Poncet, Mihai Zaharia et Gérard Bayo, Éditions Unicité, Saint-Chéron, 2022 ; Vasile Dâncu, Cântecul satului / Le Chant du village, traduit par Jean Poncet, Jacques André éditeur, Lyon, 2021; Le Blues roumain 1 & 2 – Anthologie, traduit par Radu Bata, Éditions Unicité, Saint-Chéron, 2020, 2021.
[7] Lucian Blaga, Poemele luminii / Les Poèmes de la lumière, traduit par Paul Miclău, Editura Minerva, București, 1978.
[8] Carmen-Ecaterina Aștirbei, « Pour une herméneutique traductive : (re)traductions des poèmes de Lucian Blaga en français » in La traduction caduque, retraduction et contexte culturel (en diachronie), Atelier de traduction n° 15, Editura Universităţii, Suceava, 2011.
[9] Ibid., pp. 126-127.
[10] Ibid., pp. 230-231.
[11] Ibid., pp. 282-283.
[12] Lucian Blaga, Poeme / Poèmes, Editura Minerva, traduit par Veturia Drăgănescu-Vericeanu, București, 1974.
[13] Ibid., pp. 48-49.
[14] Ibid., pp. 206-207.
[15] Panaït Istrati, « Lettre de novembre 1929 à Romain Rolland » in Œuvres I, Éditions Phébus, Paris, 2006.
[16] Valeriu Stancu, Ballade de mon ami le bourreau, Éditions Maïa, Paris, 2020 ; Balada prietenului meu călăul, CronEdit, Iași, 2020 ;L’Écho est le reflet du regard, Éditions Maïa, Paris, 2021 ; Ecoul este oglindirea privirii, CronEdit, Iași, 2021.
[17] Lucian Blaga, Éloge du village roumain, traduit par Mariana Danesco et Raoul Marin, Librairie du Savoir, Paris, 1989.
[18] Lucian Blaga, Les Différentielles divines, traduit par Thomas Bazin, Raoul Marin et Georges Piscoci-Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1990.
[19] Lucian Blaga, L’Être historique, traduit par Mariana Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1991.
[20] Lucian Blaga, Trilogie de la connaissance, traduit par Raoul Marin et Georges Piscoci-Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1992.
[21] Lucian Blaga, L’Espace mioritique, traduit par Yves Cauchois, Raoul Marin et Georges Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1995.
[22] Lucian Blaga, Trilogie de la culture, traduit par Yves Cauchois, Raoul Marin et Georges Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1995.
[23] Mircea Eliade, Fragments d’un journal III 1979-1985, traduit par Alain Paruit, Gallimard, Paris, 1991, p. 214.
PENTRU O REPUBLICĂ A LUNTRAȘILOR. TRADUCEREA LITERATURII ŞI A FILOSOFIEI SCRISE ÎN LIMBI CU DIFUZARE RESTRÂNSĂ
Doamnelor şi domnilor profesori, cercetători, studenţi, pasionaţi de litere şi arte, lucrând, aici, sub egida lui Lucian Blaga,
Aș dori, mai întâi de toate, să-mi exprim gratitudinea pentru invitația la acest colocviu consacrat unui autor care-mi este drag. Gratitudinea mea și, aș adăuga, pentru că mi-ați făcut onoarea de a mă desemna „keynote speaker”, mândria îmi aduc și o anumită neliniște. Desigur, de mai bine de treizeci de ani, mă străduiesc să promovez, în spațiul francofon, poezia românească și, în special, pe imensul poet și intelectual care este Lucian Blaga, fapt care ar putea justifica prezența mea, astăzi, în aceste locuri.
Cu toate acestea, chestiunea legitimității mele drept „keynote speaker” este deschisă: nu sunt un universitar – sau, dacă am fost, a fost acum mult timp, iar domeniul meu nu a fost literatura, ci fonetica și lingvistica ; mai mult, vă mărturisesc, nu am avut niciodată o mare apetență pentru cercetarea universitară, încă și mai puțină atunci când ea vizează literatura, despre care îmi este dificil să vorbesc; deși lingvist, nu sunt nici traductolog. Ce sunt așadar ? La această întrebare, prefer să răspund prin ceea ce fac: scriu și traduc poezie. Cred că ați înțeles : sunt un „creator” care se concentrează pe practica sa, mai degrabă decât pe analizarea acesteia.
În schimb, există un domeniu care mă interesează în mod special: este vorba despre condițiile în care literatura se difuzează de la o țară la alta. Iar desele mele sejururi în țara dumneavoastră mi-au permis să constat imensele obstacole de care se izbește România în acest sens. Aș dori, așadar, să examinez câteva dintre aceste obstacole și să văd cum ar putea fi depășite, sau, cel puțin, dacă este posibil să fie ameliorată situația actuală. Astfel, mă voi concentra pe problemele de difuzare pe care le întâmpină literatura și filosofia, punând accentul mai ales pe domeniul care-mi este cel mai drag, pe care-l cunosc cel mai bine și care se lovește de cele mai multe dificultăți : poezia.
- IMPORTANȚA TRADUCERII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ
Traducerea este aproape la fel de veche precum scriitura. Stă mărturie, de exemplu, celebra Piatră din Rosetta, acel fragment de stelă gravată din Egiptul antic, purtând trei inscripții ale aceluiași text în două limbi (egipteană și greacă) și trei scriituri (hieroglifică, demotică și grecească), fapt care i-a permis lui Champollion să descifreze hieroglifele, în secolul al XIX-lea. Dacă utilitatea de a traduce texte legislative este evidentă, în țări adeseori multietnice și plurilingve, textele sacre constituie, în egală măsură, un material de referință pentru traducători, căci ele permit, teoretic cel puțin, de a-i reuni pe oameni într-o comunitate de credință în sânul țării în care s-a născut cutare religie, dar și pe teritorii vecine, ba chiar mai îndepărtate: traducerile din Biblie, de exemplu, abundă, se multiplică încă din secolul I al erei noastre și, pe măsură ce creștinismul se răspândește, acoperă, astăzi, practic, toate limbile scrise din lume.
Dar să rămânem în domeniul literaturii. Examinați, acasă la dumneavoastră, rafturile pe care vă aranjați cărțile și comparați numărul celor care au fost scrise în română cu cele scrise într-o limbă străină sau sunt traduceri dintr-o limbă străină. Nu cunosc etajerele dumneavoastră, dar le știu pe ale mele: cărțile străine sunt majoritare. În lumea editorială globalizată de azi, traducerea a devenit o activitate majoră. Nu cunosc cifrele pentru România, dar pot să vi le dau pe cele din Franța. În acest sens, mă voi baza pe două studii, unul publicat pe situl Societății Oamenilor de Litere (Société des Gens de Lettres[1]), acum vreo zece ani, celălalt reprezentând o lucrare colectivă efectuată în 2016 de studenții unui master profesional la Litere, specializarea „Lumea cărții” (« Monde du livre ») la Universitatea Aix-Marseille[2].
Ce ne arată aceste două studii ? Mai întâi, că editurile franceze sunt cele care traduc cel mai mult din ansamblul limbilor scrise și etalează cea mai mare diversitate a literaturilor lumii. Franța este, înaintea Germaniei, prima țară traducătoare, realizând 13% din traducerile efectuate în lume în 2004. Rezultatul este vizibil în librării, așa cum este și pe rafturile mele de cărți : una din șase cărți publicate este o traducere, iar această cifră va crește, numărul traducerilor mărindu-se, în medie, cu 3% pe an.
Totuși, în rezerva literară mondială în care vor pătrunde traducători și editori, nu toate țările și toate limbile sunt la egalitate. Nici pe departe. Astfel, în Franța, în 2014, cele mai traduse treisprezece limbi reprezentau mai mult de 90% din traduceri, în toate domeniile luate împreună. Aceste treisprezece limbi sunt :
- engleza, cu 59% din ansamblul traducerilor din toate domeniile, adică mai mult de un titlu din două. Limba engleză este și mai frecventă în categoria romanelor, de vreme ce o traducere din două din engleză este un roman, în timp ce trei sferturi dintre romanele traduse sunt din engleză ;
- urmează apoi, departe în urmă englezei, germana (5,4% dintre traduceri);
- italiana (4,5%) ;
- spaniola (3,7%) ;
- japoneza (11,8% dacă ținem cont de benzile desenate, foarte în vogă ; 3% dacă avem în vedere doar romanul) ;
- limbile scandinave (în ordine descrescătoare, suedeza, daneza, norvegiana, islandeza : 2,4%, toate laolaltă) ;
- rusa, neerlandeza, chineza și araba (fiecare în jur de 1%).
Bineînțeles, cifrele nu sunt fixe. Ele fluctuează în funcție de mode și de evoluțiile geopolitice. Vom observa astfel că germana a pierdut 2 puncte, între 2010 și 2014, în timp ce chineza și araba își făceau apariția în statisticile din 2012.
Această dominație zdrobitoare a englezei asupra celorlalte limbi este universală. Fac referire aici la Indexul Translationum al UNESCO care notează ansamblul cărților traduse în lume din 1932. Oprindu-mă la perioada 1979-2012, pentru care UNESCO a publicat baza sa de date[3], numărul de opere traduse din engleză, pe o durată de 33 de ani, este de 1.266.000. Operele în limba franceză sunt pe locul al doilea, cu 226.000 : cu mai puțin de un milion (83%). Începând cu locul al zecelea, numărul cărților traduse în perioada de referință coboară la mai puțin de 20.000 și chiar 10.000 după locul al douăzecilea.
Ajuns în acest punct al expozeului meu, aș vrea să trag o primă concluzie. Traducerea este o bogăție vitală. Fără ea, ne-ar fi imposibil să cunoaștem alte literaturi decât cele scrise în limba noastră maternă și în cele câteva limbi străine – cu siguranță un număr foarte limitat – pe care le-am putea eventual cunoaște. De fapt, o operă netradusă nu are practic existentă dincolo de țara sa de origine. Astfel, traducerea ne deschide către lume, dar în mod foarte inegal, având în vedere ponderea literaturii anglo-saxone în fluxul global al traducerii.
- TRADUCEREA DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ
În acest moment, vă întrebați desigur unde se situează operele în limba română, iar întrebarea dumneavoastră este cu atât mai legitimă cu cât reprezintă exact unul dintre obiectivele acestei conferințe. Răspunsul este : locul al douăzeci și cincilea, cu vreo 5.500 de cărți traduse în lume, într-o perioadă de 33 de ani.
Nu am găsit, din păcate, statistici despre numărul cărților românești traduse în Franța, iar baza de date a Bibliotecii Naționale a Franței nu este actualizată. Din fericire, îndrăznesc să spun, numărul traducătorilor din română în franceză este foarte limitat și este relativ ușor să le listezi publicațiile. Dacă nu mă înșel, în Franța există nouă traducători din română, care traduc cu regularitate : cinci care au franceza limbă maternă (Nicolas Cavaillès, Jean-Louis Courriol, Laure Hinckel, Philippe Loubière și eu însumi), patru de origine română (Linda Maria Baros, Radu Bata, Florica Courriol et Marily Le Nir). În perioada 2020-2022, în toate domeniile și incluzându-i pe autorii românofoni din Republica Moldova, nouăsprezece traduceri au fost publicate, de-abia puțin peste șase pe an : treisprezece romane (dintre care două romane polițiste[4]) ; un eseu[5] ; cinci culegeri sau antologii de poezie[6]. Să observăm, în trecere, că filosofia nu este prezentă, după știința mea, din 1995 când, puțin înainte de a dispărea, Librairie du Savoir (Librăria Cunoașterii) a publicat operele lui Lucian Blaga, Trilogia culturii și Spațiul mioritic. Voi reveni asupra eforturilor remarcabile și, din nefericire, neduse la bun sfârșit, ale acestui editor.
Ce ar trebui reținut din aceste cifre ? Mai întâi, că romanele dețin locul fruntaș al operelor traduse. Acest lucru reflectă, bineînțeles, realitatea producției editoriale. Dar, fiind vorba despre Franța, acest lucru reflectă desigur și faptul că traducătorii sunt remunerați de editori atunci când traduc romane, în timp ce ei nu sunt plătiți deloc atunci când traduc poezie. Prin urmare, nu este întâmplător că traducătorii care transpun exclusiv poezie – Linda Maria Baros, Radu Bata și eu însumi – sunt ei înșiși poeți; să traduci poezie, îmi place să o repet, înseamnă să scrii poezie, iar traducerea face parte integrantă din activitatea lor de poeți. Dintre ceilalți șase traducători, doar Nicolas Cavaillès traduce uneori poezie : Emil Botta, Constantin Acosmei, Ileana Mălăncioiu și Matei Vișniec. De asemenea, publică poezie la editura sa, Hochroth, dar majoritatea timpului său o consacră lui Cioran, traducerii de romane și scrierii propriei sale opere romanești. Lui Jean-Louis Courriol, care formează împreună cu soția sa, Florica Courriol, un cuplu de traducători prolifici, îi datorăm o singură traducere poetică : este vorba despre Mihai Eminescu și antologia bilingvă de 150 de pagini care este, până astăzi, singura existentă în lumea francofonă.
Numărul redus de traducători din română conduce în mod normal la un număr redus de traduceri. Așa cum tocmai am văzut, media anuală este de aproximativ patru romane și două volume de poezie. Comparativ cu producția literară românească, este foarte puțin și, în ciuda muncii meritorii a traducătorilor menționați și a editorilor lor, ei au adesea impresia că vor să golească oceanul cu lingurița. În ceea ce mă privește, mărturisesc imensa mea frustrare, neputând să traduc mai mult decât o fac, lăsând deoparte figuri majore ale poeziei românești moderne și contemporane : Tudor Arghezi, George Bacovia, Gellu Naum, Nichita Stănescu și, mai apropiați de noi, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureșan, Marta Petreu, pentru a numi doar câțiva.
Sunt și mai îngrijorat de viitor, pentru că media de vârstă a traducătorilor din română este relativ ridicată: 65 de ani, cu vârste cuprinse între 43 și 85 de ani. Iar moștenirea este departe de a fi garantată, dacă luăm în considerare evoluția învățării limbii române în Franța, care este, într-adevăr, în declin continuu de decenii. A dispărut din universități, unde ocupa un loc important, ca la Montpellier sau Lyon, și nu a mai supraviețuit decât în trei universități: (Sorbonne nouvelle – Paris 3, Strasbourg și Universitatea Aix-Marseille), dar și, bineînțeles, la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO). Niciuna din aceste specializări nu duce la obținerea unei diplome de stat: în cel mai bun caz, este vorba despre o diplomă universitară pentru studii de scurtă durată; în cea mai mare parte a cazurilor, este vorba despre cursuri de scurtă durată în care româna este a doua sau a treia limbă, în cadrul unor programe de licență de limbi romanice (italiană, spaniolă sau portugheză) sau licențe de limbi moderne aplicate (aplicate cu precădere la comerțul internațional). Chiar și la INALCO, unde învățământul este foarte specializat, filierele așa zis « profesionale » (Comerț internațional, Relații internaționale, Comunicare și formare interculturale, Didactica limbilor, Texte Informatică Multilingvism) atrag un număr din ce în ce mai mare de studenți care renunță la studiile literare de teamă că nu-și vor găsi locuri de muncă.
Dintre cei cinci traducători francofoni având limba franceză ca limbă maternă, trei au făcut studii universitare de română. Dar, în orice caz, a fost vorba de studii mai mult sau mai puțin tardive, care au urmat după alte specializări și care au condus la reorientări profesionale. Ceilalți doi sunt autodidacți, intrând în contact cu limba română datorită unor sejururi profesionale în România. Putem să afirmăm cu tărie că prezența cvasi-fortuită a francofonilor în traducerea literară va rămâne la fel de puțin numeroasă.
Mai sunt de sprijin franco-românii bilingvi. Am văzut deja că patru dintre ei sunt activi în Franța, dintre care trei provin din familii românești care vorbeau franceza în casă. Or, având în vedere declinul francofoniei, ba chiar al francofiliei, în România, este probabil ca acest tip de situație să devină excepțional.
În acest context de penurie a traducătorilor de limbă maternă franceză sau bilingvi, vom înțelege că autorii români, și, mai ales, poeții, pot simți o mare frustrare văzându-și operele cantonate în spațiul românofon. Două căi li se deschid : fie de a fi traduși în franceză de vorbitori a căror limbă maternă este româna și care au învățat franceza, dar care nu sunt bilingvi, fie să scrie ei înșiși în franceză. În ambele cazuri, cum vom vedea, calitatea textelor care rezultă este variabilă și adesea decepționantă.
- TRADUCEREA ÎN FRANCEZĂ ÎN ROMÂNIA
O experiență personală, pentru început.
În 2013, Institutul Cultural Român din București mi-a telefonat și m-a întrebat dacă aș dori să revăd traducerea unui eseu de istorie literară pe care dorea să-l prezinte la Salonul cărții de la Paris, la care România era țară invitată. Acceptând, am primit imediat cele 208 pagini ale versiunii franceze (dar nu și versiunea originală românească). Cunoșteam bine persoana care făcuse traducerea, producțiile sale catastrofale fiind, din motive pe care le ignor, foarte răspândite pe piața românească. Am început, așadar, cu neliniște, să citesc și să revizuiesc textul. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ajuns la a treia pagină, am fost constrâns să încetez revizuirea, deoarece nu înțelegeam deloc semnificația textul pretins francez. Am cerut deci Institutului să-mi trimită originalul românesc și am retradus totul, pentru că mergea infinit mai repede decât să corectez textul care necesita să fie complet rescris.
Persoana în chestiune, care este și poet, este prezentă, evident, și în sectorul poetic. Și nu este singura care traduce din română în franceză, mai sunt multe altele ca ea, care traduc cu mai mult sau mai puțin (in)succes… O constat la fiecare venire a mea în România. La toate festivalurile de poezie la care particip, prietenii mei poeți îmi oferă cu amabilitate ultimele lor volume, adeseori în românește, uneori traduse în franceză. Și nu știu niciodată cum să le spun că traducerea este proastă, că nu-i ajută cu nimic, ba chiar îi deservește. Și sufăr, cu atât mai mult cu cât știu că, în multe cazuri, ei înșiși plătesc traducerea.
Desigur, nu totul este de aruncat. Și, în cazurile în care traducerea, fără a fi foarte poetică, este totuși lizibilă, ea are măcar meritul de a exista. Asta face lectura puțin frustrantă pentru că se simte că ar fi putut fi mai bună traducerea care nu reușește să facă dreptate deplină originalului. Dar tocmai o astfel de frustrare m-a făcut să învăț româna. Fără ea, nu aș fi devenit niciodată traducător de poezie românească și nu aș fi fost astăzi în fața dumneavoastră.
Ajuns aici, aș dori să aduc un scurt omagiu profesorului Paul Miclău. Căci domnia sa și antologia de poezie a lui Lucian Blaga[7] pe care a realizat-o mi-au creat frustrarea de care vă vorbeam și m-au incitat să învăț româna. Contrar părerii unei tinere teoreticiene a traducerii[8], eu nu consider că antologia profesorului Miclău este o „mare traducere”. Ea comportă prea multe improprietăți lingvistice, erori și, uneori, expresii care nu sună bine în franceză și opresc cititorul din descoperirea textului, tăindu-i plăcerea unei poezii totuși sublime. Câteva exemple :
- în poemul Lumina / La lumière[9], Miclău traduce
Nimicul zăcea-n agonie,
când singur plutea-n întuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul
prin
Le néant gisait dans l’agonie,
quand seul flottait dans les ténèbres et fit
un signe l’Impénétrable
În primul rând, în franceză nu spunem « dans l’agonie », ci « à l’agonie ». În plus, « seul » este aici o traducere nereușită a lui singur : singur, înseamnă mai degrabă solitar, în vreme ce seul ar însemna mai degrabă doar.
În poemul Tămâie și fulgi/ Encens et neige[10], se străduiește să găsească rime în franceză cu scopul de a respecta rimele din română, de altfel, neregulate, adeseori, la Blaga. Traduce astfel:
Prin sat trec sănii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri
prin
Les lourds traineaux de silence par le village passent.
Mes cils devinent le sentier
des anciens baisers
Rima sentier – baisers, găsită în disperare de cauză, așa cum suntem adeseori constrânși atunci când dorim să o menținem, merita cu adevărat să fie scindat versul al doilea în două jumătăți cu ritmul neregulat (7 și 5 silabe) al unui nereușit alexandrin ?
– în poemul Noi, cântăreții leproși/ Nous, les chanteurs lépreux[11], răni lăuntrice din primul vers, tradus prin blessures internes, ne fac să ne gândim mai degrabă la o ruptură de splină decât la rănile lăuntrice ale poeților.
Dar, în ansamblu, traducerea lui Miclău poate fi citită și, chiar dacă nu este întotdeauna de o mare eleganță sonoră și ritmică, nu este deloc nedemnă și este perfect inteligibilă. Poemele luminii, în versiunea lui Paul Miclău, nu reprezintă o „mare traducere”, dar cele 604 pagini cuprinzând ansamblul ciclurilor poetice ale lui Blaga constituie o operă prețioasă care mi-a permis să-l descopăr pe Blaga și care, într-o mare măsură, mi-a schimbat viața, chiar dacă acest lucru poate părea puțin emfatic. Ceea ce nu mi s-ar fi întâmplat dacă aș fi dat peste o altă antologie, mai subțire, publicată tot la editura Minerva, cu patru ani mai devreme decât cea a lui Miclău[12].
Din politețe, nu voi menționa numele autorului traducerii:
- în poemul Lumina / La lumière, deja citat în traducerea lui Miclău, aici descoperim[13]
Le Rien gisait à l’agonie
quand, tout seul voguant dans le noir, fit
un signe, l’Impénétré
unde le Rien (scris chiar cu majusculă) este cu totul impropriu contextului metafizic al poemului, la fel cum voguant implică o suprafață marină, în timp ce Creatorul este în general perceput mai degrabă ca plutind în aer. Cât despre l’Impénétré, el ar putea, în cel mai bun caz, să fie l’Impénétrable, dacă sememul pénétrer nu ar fi purtătorul unei ambiguități care, aici, ar fi mai bine de evitat.
- În poemul La curțile dorului / Au manoir de l’ardente langueur[14]
Prin vegherile noastre — site de in —
vremea se cerne
traducerea
Par nos veillées — tamis de lin —
le temps se tamise
reunește în zece cuvinte trei improprietăți majore : 1) extrema apropiere dintre tamis și se tamise este descalificatoare. 2) chiar dacă tamis de lin, fiind în apoziție cu nos veillées, clarifică metafora, fraza par nos veillées le temps se tamise rămâne destul de obscură și inexactă și 3) utilizarea formei reflexive se tamise având ca subiect le temps este, în franceză, foarte stângace.
– traducerea titlului, care este desigur foarte dificil de redat în franceză, este aici cu totul ratată, transformându-l pe Blaga într-un autor de romanță siropoasă.
La sfârșitul primei strofe ale aceluiași poem, dăm peste sintagma raiul sorin tradus prin paradis soleillin, invenție cel puțin îndrăzneață și destul de puțin eufonică pe care solaire ar fi putut să o înlocuiască în mod avantajos.
Pe scurt, se înțelege de ce, patru ani mai târziu, editura Minerva a decis să publice traducerea lui Paul Miclău.
- SCRIEREA ÎN FRANCEZĂ ÎN ROMÂNIA
Confruntându-se cu un mediu puțin favorabil vizibilității internaționale a operelor lor – limbă de difuzare restrânsă, penurie de traducători de limbă maternă francofonă sau bilingvi, calitate adeseori deficitară a traducerilor locale – câțiva poeți români, în număr mic încă, dar în creștere, au decis să se traducă ei înșiși, ba chiar să scrie direct în franceză. Nu neapărat toate cărțile, cu atât mai mult cu cât, atunci când îi întreb despre motivele lor, îmi răspund adesea că poemul le vine uneori în franceză și nu în română.
Există, desigur, o veche și glorioasă tradiție a folosirii limbii franceze la scriitorii și intelectualii români. Îi cunoașteți, bineînțeles, dar mi-ar plăcea să-i menționez aici pe cei mai celebri, pronunțându-le numele așa cum este el cunoscut în spațiul francofon: Alexandre Macedonski, Panaït Istrati, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Eugène Ionesco (de l’Académie française), Cioran, Gherasim Luca, Virgil Ierunca, George Astalos… Iar fenomenul nu se oprește aici. În cursul ultimilor treizeci de ani s-au instalat în Franța cel puțin trei poeți de origine română care-și scriu opera în franceză: Radu Bata în 1990, Linda Maria Baros în 2000 și Rodica Draghincescu în 2005.
Da, autorii români francofoni nu lipsesc. Totuși, acest lucru nu înseamnă că-i este ușor oricărui român să scrie în franceză. Unii – Macedonski, Tzara, Ionesco sau Bata – au avut avantajul de a crește în familii în care se vorbea franceza. Dar nu este și cazul altora, care au fost nevoiți să învețe, adesea cu multe eforturi, să stăpânească această limbă care nu era cea a leagănului lor. Istrati, într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland[15] vorbește cel mai bine despre această luptă crâncenă : „Nu va ști nimeni niciodată de câte ori pe zi urlu de mânie, îmi sângerez gura, și-mi sparg dinții mușcând cu furie din acest instrument rebel voinței mele.”
Or, pentru a reveni la poeții români de astăzi care decid să treacă la limba franceză, nu sunt sigur că au toți voința de nezdruncinat a unui Istrati sau înzestrarea unui Fondane ori a unui Cioran. Astfel, poemele scrise în franceză pe care mi le trimit prietenii mei români suferă adeseori de aceleași defecte ca traducerile românești de care am vorbit mai înainte: grave greșeli de limbă, în cel mai rău caz, lipsă de poeticitate sau eufonie deficitară, cel mai adesea. Unii îmi trimit manuscrisul înainte de a fi publicat, pentru a primi observațiile mele: putem ajunge astfel la foarte frumoase texte, precum ultimele două volume ale lui Valeriu Stancu, publicate în Franța și în România[16]. Alții nu o fac, fie pentru că nu mă cunosc sau nu cunosc niciun alt poet francez, fie pentru că le e frică să nu deranjeze, fie pentru că-și fac iluzii cu privire la franceza lor. Rezultatele sunt, foarte des în aceste cazuri, decepționante.
5. TRADUCEREA FILOSOFIEI : CAZUL LUCIAN BLAGA
Înainte de a trage concluziile, aș vrea să abordez situația filosofiei românești, nu pentru că aș avea o cunoaștere bună, ci pentru că, prin însăși natura lucrurilor, se găsește și ea în aceeași situație marginală cu privire la circulația ei internațională. Nu cred că a fost publicată vreo operă filosofică românească în ultimii douăzeci de ani. Neputând să mă bazez pe cifre, am să vă propun un mic studiu de caz care mă emoționează, pentru că este vorba despre Lucian Blaga.
Spre sfârșitul anilor 1980, pe când începusem să traduc câteva poeme din Blaga, am ajuns să lucrez la Paris, în cartierul Panthéon. Într-o zi, rătăcind pe străzile din jur, am dat peste o mică librărie în care cărțile aveau tendința să se prăbușească unele peste altele. Dar ceea ce m-a oprit a fost faptul că-n vitrină erau mai multe cărți românești în traducere franceză. Am intrat și am început o discuție cu proprietarul, un român șarmant, francofon perfect, care se numea George Pișcoci-Dănesco. Pe lângă librărie, înființase și o editură care avea același nume : Librairie du Savoir (Librăria Cunoașterii). Aflând de interesul meu pentru Lucian Blaga și despre traducerea pe care o începusem, mi-a mărturisit intenția sa de a traduce și publica opera filosofică a lui Blaga. Cu acest scop, constituise o mică echipă franco-română, un fel de falanster intelectual pe care-l percepeam drept anarhist de dreapta și pe care el îl definea drept anti-totalitar. Se regăsea în acest grup un nucleu familial – George Pișcoci-Dănesco și soția sa, Mariana, amândoi filosofi, cărora li s-au alăturat trei francezi, Thomas Bazin, Yves Cauchois și Raoul Marin, al căror parcurs nu-l cunosc. Astfel, în șapte ani, între 1989 și 1995, această echipă a reușit să publice șase volume din lucrările filosofice ale lui Blaga : Éloge du village roumain[17], Les Différentielles divines[18], L’Être historique[19], Trilogie de la connaissance[20], L’Espace mioritique[21] et Trilogie de la culture[22]. După puțin timp însă, George Pișcoci-Dănesco s-a văzut prins într-o violentă furtună politico-editorială, librăria sa a fost incendiată, aventura editurii sale a fost oprită și, o dată cu ea, traducerea operei filosofice a lui Blaga. Ea nu a mai fost reluată de atunci.
Istoria acestor traduceri filosofice mi se pare emblematică pentru dificultățile pe care le întâmpină autorii români, chiar și cei mai mari (în afara romancierilor) de a fi traduși în Franța. Marii editori, nu sunt interesați : Mircea Eliade nu a reușit să convingă editura Payot să publice filosofia lui Blaga[23], așa cum eu nu am reușit să conving editura Gallimard să-i publice poezia. Sunt doar micile edituri, cu o existență precară, Librairie du Savoir sau Jacques André, pentru poezia lui Blaga, care se încumetă să-i publice.
6. CE SOLUȚIE EXISTĂ ?
Cred că ați văzut-o schițându-se pe măsură ce îmi derulam discursul. Dacă traducătorii de limbă maternă francofonă sau bilingvi nu sunt suficienți pentru a satisface necesarul de traduceri și dacă textele franceze, traduceri sau originale, produse în România, nu au calitatea literară așteptată, nu văd altă soluție decât întrajutorarea și cooperarea. Ceea ce am făcut la cererea Institutului Cultural Român corectând – în cazul acesta, retraducând – cartea pe care dorea să o publice, ceea ce am făcut pentru prietenul meu Valeriu Stancu și câțiva alții, adică această muncă de citire, de corectare, de ameliorare înainte de publicare, ar trebui sistematizată. Și cum este evident că nu pot singur să acopăr nevoile lumii literare românofone, ar trebui, după mine, să fie pusă în practică o structură formală și funcțională care să-i pună în contact pe autorii români cu francofonii pregătiți și capabili să-i ajute.
În linii mari, această structură ar trebui să se fundamenteze pe o bază de date care să repertorieze, pe de-o parte, coordonatele unor asistenți voluntari, specificându-și limba maternă, limbile străine pe care le cunosc, domeniul de specialitate (poezie, filosofie, artă, istorie, etc.) și, pe de altă parte, coordonatele solicitanților, aceștia din urmă făcând toate precizările necesare asupra naturii cererii lor. Această bază de date, o dată pusă în mișcare și gestionată de o mică echipă de voluntari, ar putea să funcționeze ca un fel de site de întâlniri, dar întâlniri de natură mai intelectuală…
Ați remarcat că insist pe noțiunea de voluntariat. Acest lucru nu exclude, după caz, ca un editor, un organism cultural public sau un mecena să-l remunereze pe asistent. În cazul acesta, ar fi potrivit să se reflecteze la un nou tip de contract care ar putea să derive din contractele de traducere, fără să fie identic cu acestea, de vreme ce nu este vorba despre o traducere propriu-zisă. Dar nu mi se pare de dorit ca această chestiune financiară să fie o condiție prealabilă funcționării acestui sistem, în orice caz, cu siguranță, nu în faza sa inițială.
Această cooperare în producerea textelor, în măsura în care ea permite să fie cunoscute materialele pregătite pentru publicare, ar putea chiar să conducă la o cooperare editorială, la publicarea unor cărți co-editate și/sau difuzate nu doar în România, ci și în țările francofone. Căci nu este suficient să scrii o carte într-o franceză de calitate. Mai trebuie și ca ea să întâlnească publicul pentru care a fost scrisă. Or, m-am întrebat mereu, care era interesul editurilor și al autorilor români de a publica traduceri în limbi străine care nu sunt distribuite și vândute decât în România. Sunt rari turiștii francofoni care intră în librăriile românești pentru a cumpăra cărți în franceză, în afară, poate, de câteva albume frumoase de fotografii. Tot așa de rare sunt și librăriile românești din străinătate care ar putea să difuzeze aceste cărți. Iar Festivalul cărții de la Paris, care înlocuiește, din acest an, tradiționalul „Salon al cărții”, nu mai autorizează nici măcar standurile cu vânzare de carte, vânzarea revenind în exclusivitate librăriei „Festivalului” care acceptă doar cărțile difuzate în Franța. De aceea, în acest an, Institutul Cultural Român a putut să expună la standul său un larg evantai de publicații recente, dar nicio carte venită din România nu a primit autorizarea de a fi vândută, nici măcar cele câteva care erau scrise în franceză! Aceasta este încununarea unei derive mercantile care, dacă nu suntem atenți, va fi fatală pentru micii editori și pentru proiectele marginale. Or, chiar între aceste limite trăiește literatura care ne preocupă aici.
Am introdus în titlul meu „republica luntrașilor” pentru că umanitatea mondializată de astăzi nu poate să se mulțumească cu libera circulație a mărfurilor. Gândirea, operele culturale trebuie să poată circula și ele, indiferent de valoarea lor comercială. Poezia, filosofia, istoria nu se tranzacționează pe milioane de dolari în casele de licitații, ca sculpturile lui Jeff Koons. Ele țin mai degrabă de bunul public, res publica, și trebuie apărate ca atare. Intelectualii, poeții, filosofii constituie armata care, neputând salva lumea, îi va păstra poate sufletul și etica indispensabilă supraviețuirii noastre. În această luptă, orgoliile nu-și au locul, doar o largă și intensă colaborare a tuturor. Pentru ca spiritul să treacă, ocolind barierele, indiferent de natura lor.
Jean Poncet
Traducere din limba franceză de Mihaela-Gențiana Stănișor
[1]https://sgdl.org/sgdl-accueil/presse/presse-acte-des-forums/la-traduction-litteraire/1519-les-chiffres-de-la-traduction-par-geoffroy-pelletier.
[2] https://mondedulivre.hypotheses.org/4645.
[3] http://portal.unesco.org/culture/en/ev.phpURL_ID=7810&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=
201.html
[4] Igor Bergler, La Bible perdue (Biblia pierdută), traducere Laure Hinckel, Fleuve noir, Paris, 2020; Lucian-Dragoș Bogdan et Jacky Schwartzmann, Le Coffre (Femia din portbagaj), traducere Jean-Louis Courriol, Points, Paris, 2021 ; Matei Călinescu, La Vie et les opinions de Zacharias Lichter (Viața și opiniile lui Zacharia Lichter), traducere Nicolas Cavaillès, Circé, Oberhausbergen, 2020 ; Mircea Cărtărescu, Melancolia, traducere Laure Hinckel, Les Éditions Noir sur Blanc, Paris, 2021 ; Nicoleta Esinencu, L’Évangile selon Marie (Evanghelia după Maria), traducere Nicolas Cavaillès, L’Arche, Montreuil, 2021; Tudor Ganea, La Femme qui a mangé les lèvres de mon père (Cazemata), traducere Florica Courriol, Le Nouvel Attila, Paris, 2020; Cătălin Mihuelac, Les Oxenberg & les Bernsteins (America de peste pogrom), traducere Marily Le Nir, Les Éditions Noir sur Blanc, Paris, 2020 ; Alina Nelega, Comme si de rien n’était (Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat), traducere Florica Courriol, Des femmes, Paris, 2021 ; Liviu Rebreanu, La Révolte (Răscoala), traducere Jean-Louis Courriol, Éditions Non Lieu, Paris, 2021 ; Doina Ruști, Zogru, traducere Florica Courriol, Les Éditions du Typhon, Marseille, 2022 ; Corina Săbau, Et on entendait les grillons (Și se auzeau greierii), traducere Florica Courriol, Belleville éditions, Paris, 2021 ; Mihail Sebastian, La Ville aux acacias (Orașul cu salcâmi), traducere Florica Courriol, Mercure de France, Paris, 2020 ; Bogdan-Alexandru Stănescu, L’Enfance de Kaspar Hauser (Copilăria lui Kaspar Hauser), traducere Nicolas Cavaillès, Phébus, Paris, 2021.
[5] Cătălin Pavel, L’Archéologie de l’amour (Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal), traducere Jean-Louis Courriol, L’Aube, La Tour d’Aigues, 2022.
[6] Ana Blandiana, Variațiuni pe o temă dată / Variations sur un thème donné, traducere Jean Poncet, Jacques André éditeur, Lyon, 2022 ; Ana Blandiana, Clair de mort – Anthologie, traducere Jean Poncet, Mihai Zaharia et Gérard Bayo, Éditions Unicité, Saint-Chéron, 2022 ; Vasile Dâncu, Cântecul satului / Le Chant du village, traducere Jean Poncet, Jacques André éditeur, Lyon, 2021; Le Blues roumain 1 & 2 – Anthologie, traducere Radu Bata, Éditions Unicité, Saint-Chéron, 2020, 2021.
[7] Lucian Blaga, Poemele luminii / Les Poèmes de la lumière, traducere de Paul Miclău, Editura Minerva, București, 1978.
[8] Carmen-Ecaterina Aștirbei, « Pour une herméneutique traductive : (re)traductions des poèmes de Lucian Blaga en français » in La traduction caduque, retraduction et contexte culturel (en diachronie), Atelier de traduction n° 15, Editura Universităţii, Suceava, 2011.
[9] Ibid., pp. 126-127.
[10] Ibid., pp. 230-231.
[11] Ibid., pp. 282-283.
[12] Lucian Blaga, Poeme / Poèmes, Editura Minerva, traducere de Veturia Drăgănescu-Vericeanu, București, 1974.
[13] Ibid., pp. 48-49.
[14] Ibid., pp. 206-207.
[15] Panaït Istrati, « Lettre de novembre 1929 à Romain Rolland » in Œuvres I, Éditions Phébus, Paris, 2006.
[16] Valeriu Stancu, Ballade de mon ami le bourreau, Éditions Maïa, Paris, 2020 ; Balada prietenului meu călăul, CronEdit, Iași, 2020 ; Valeriu Stancu et Gérard Blua, L’Écho est le reflet du regard, Éditions Maïa, Paris, 2021 ; Ecoul este oglindirea privirii, CronEdit, Iași, 2021.
[17] Lucian Blaga, Éloge du village roumain, traducere de Mariana Danesco et Raoul Marin, Librairie du Savoir, Paris, 1989.
[18] Lucian Blaga, Les Différentielles divines, traducere de Thomas Bazin, Raoul Marin et Georges Piscoci-Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1990.
[19] Lucian Blaga, L’Être historique, traducere de Mariana Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1991.
[20] Lucian Blaga, Trilogie de la connaissance, traducere de Raoul Marin et Georges Piscoci-Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1992.
[21] Lucian Blaga, L’Espace mioritique, traducere de Yves Cauchois, Raoul Marin et Georges Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1995.
[22] Lucian Blaga, Trilogie de la culture, traducere de Yves Cauchois, Raoul Marin et Georges Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1995.
[23] Mircea Eliade, Fragments d’un journal III 1979-1985, traducere de Alain Paruit, Gallimard, Paris, 1991, p. 214.