în curs de actualizare
Text for translation
Flori de mac
În frunza de cucută-amară
îmi fluier bucuriile – şi-o nenţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.
Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele
să vă strâng.
Şi-aș vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, mari stropi de sânge
ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea
lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte. (din vol. Pașii profetului)
Bunătate toamna
Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum.
O minune e câteodată boala.
Pătrunse de duh,
fețele-şi lungesc ceara,
dar nimeni nu mai caută vindecare.
Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.
Toamna toţi oamenii încap laolaltă.
Iar noi cei altădat-atât de răi
azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă
prin aurore subpământeşti.
Porţile pământului s-au deschis.
Daţi-vă mânile pentru sfârşit:
îngeri au cântat toată noaptea,
prin păduri au cântat toată noaptea
că bunătatea e moarte. (din vol. În marea trecere)
„MANOLE: Frică, Mira. Frică de drumul pe care mă găsesc. Că nu ştiu unde sunt şi unde duce. Şi nu ştiu dacă suie sau coboară. Şi nu ştiu dacă m-apropiu, sau mă depărtez. Ce bine că eşti aici. Tu început şi sfârşit, tu totul.
MIRA: Meşterul meu — visează. Pentru o femeia adusă de peste apă nu e tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea.
(arată spre bisericuţă.)
Şi cu drept cuvânt. Las’, las’, nu tăgădui! Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.
MANOLE: Între voi două, nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.
MIRA (şăgalnic): Iată pentru ce în fiecare dimineaţă zic: ce bine că nu vrea să se înalțe!
MANOLE: Gândeşti că prea mult m-aş duce să-mbrăţişez piatra, nu-i aşa? Şi că ziua mi-aş pierde-o mângâind bolţile. Te temi că noaptea mea ar fi o veşnică odihnire pe trepţi,
iar turla sabie între mine şi tine.
MIRA: Astea n-ar fi pricină de griji, dar s-ar putea întâmpla într-o zi, pe ea s-o numești Mira — iar pe mine — biserica ta. Şi zăpăceala ar fi cumplită— ha, ha!
MANOLE: Lăcașul prilej neîntrerupt ar fi pentru tine — de răutate şi joc.
MIRA: Nu, meștere, iacă glumesc” (Meșterul Manole, 1927)